Acum cîţiva ani a apărut, destul de discret, prima traducere în româneşte dintr-un scriitor spaniol cult, Ramón Gómez de la Serna. Iconoclastul, furiosul şi demolatorul Ramón, cum îl numesc empatic pînă şi cei mai sobri comentatori, a debutat în româneşte cu unul dintre romanele sale nebuloase, fragmentare şi capricioase, Omul pierdut, excelent tradus de Radu Niciporuc la Editura Fabulator. Traducerea era flancată de un avizat prolog al Ioanei Zlotescu despre „romanele nebuloasei“ şi de o postfaţă bifurcată a psihanalistei Vera Şandor: o notă empatică de acompaniere şi o notă „antipatică“ de teorie psihanalitică. Cele două note mi-au amintit vechea şi neîmpăcata precauţie defensivă a criticii româneşti faţă de psihanaliză. Precauţie paradoxală din cel puţin două motive.

În primul rînd, atît Freud, cît şi Jung au fost traduşi în româneşte foarte tîrziu. Scrierile despre literatură şi artă, singura traducere fiabilă, publicată în 1980 de Vasile Dem. Zamfirescu, precum şi ediţiile Operelor lui Freud şi Jung la Editura Trei reprezintă un epilog la îndelunga vrajbă a literaturii româneşti cu psihanaliza. Ecourile lor în lumea literară au fost practic inexistente. În perioada interbelică, cei mai mulţi dintre scriitorii şi criticii care s-au exprimat în legătură cu această metodă aveau, desigur, acces dacă nu la originale, măcar la traducerile franţuzeşti. Lipsa traducerilor şi colportarea chiar binevoitoare a jargonului medicalizat au blocat însă formarea unui limbaj plastic sau măcar omenesc al criticii psihanalitice. Iată de ce atunci, cînd T. Vianu scrie într-o scrisoare: „O morală freudiană ar trebui să se aplice pentru întreg domeniul vieţii şi pentru toate instinctele bestiei!“ sau cînd Lovinescu vorbeşte despre „intenţia pur freudiană“ a romanului Mite – ambii critici par să se refere la cu totul altceva decît majoritatea contemporanilor.

DE ACELASI