Titlul, cam DaDa, poate fi tradus – simplificînd brutal, desigur – aşa: anul în care patronul cel evazionist l-a urcat în SUV pe angajatul cel leneş şi au plecat împreună la parastasul „statului asistenţial“. În cimitir se aflau deja, ţinînd discursuri contradictorii, dnii Emil Boc, Crin Antonescu şi Victor Ponta, alături de – se-nţelege – statul însuşi, rămas să se asiste doar pe sine. Şi, desigur, pe cei mai apropiaţi colaboratori ai săi.

Într-un stat aflat în echilibru, chiar şi sub vremi, „poporul“ empatizează cu părinţii săi politici, după o schemă foarte simplă în logica ei: rîde cu puterea care apucă, printre ale sale, să aplice crîmpeie din viziunea promisă în campania electorală, şi plînge odată cu opoziţia cîrcotaşă, care nu are ochi decît pentru rău şi pentru defavorizaţi.

Dar dincoace de Tisa, lucrurile stau puţin diferit, iar anul 2011 a fost plin de aceste inversiuni care subminează orice coerenţă politică.

S-ar fi cuvenit să ne bucurăm odată cu Guvernul cînd dl Boc a anunţat că, în delirul modernizării sale, statul face un pas înapoi din economie, pentru a lăsa piaţa şi capitalismul să arate ce ştiu ele mai bine. În realitate, a fost de plîns: Guvernul intră într-al patrulea an de mandat, iar companiile de stat, pe care le-ar fi restructurat cu prioritate orice guvern de dreapta, îşi ocupă, tot cu prioritate, locul lor în cel mai strîns deficit bugetar pe care-l are România de la Ceauşescu încoace.

Ar fi trebuit să plîngem, odată cu opoziţia, pe asumarea de răspundere la trecerea noului Cod al Muncii. În fapt, era de rîs că dnii Ponta şi Antonescu, flancaţi de cohortele de specialişti ai USL, n-au găsit alt argument pe articolele trecute fără dezbatere decît că „sclavagismul se întoarce“ sau că „Boc e un prost“.

Ar fi trebuit să ne bucurăm cînd dl Boc a anunţat că numărul contractelor de muncă din economie a crescut c