Străduinţa de un secol a populaţiilor din ţările arabe ca să-şi dobândească demnitate personală, libertate autentică şi oportunităţi economice pentru o viaţă mai bună a luat o amploare fulminantă în 2011.

Revoluţiile arabe din ultimul an au reuşit să-i îndepărteze de la putere pe liderii tirani din Tunisia, Egipt, Libia şi Yemen. Încolţite de protestatari, regimurile represive din Siria şi Bahrain se clatină. Monarhiile din Maroc, Kuweit şi Iordania încearcă să-şi menţină legitimitatea şi să dezamorseze agitaţia populară antiregim prin demiterea guvernelor, prin negocieri cu oponenţii şi prin promisiuni de reforme. Rebelii arabi au cerut să participe la selecţia guvernanţilor, să aibă acces la un sistem juridic independent, să li se garanteze drepturi civice „normale“ şi să aibă acces la informaţii necenzurate. Amploarea demonstraţiilor care revendicau asemenea schimbări de fond sugerează că, în viitor, aspiraţiile revoluţionarilor nu vor putea fi ignorate sau suprimate prin acţiuni brutale.

Lipsa tradiţiei democrate, inexistenţa instituţiilor necesare pentru funcţionarea unui sistem electoral competitiv, deteriorarea economică inevitabilă din perioada de tranziţie şi disensiunile dintre oponenţii regimului creează nesiguranţă, frustrări şi dezamăgiri postrevoluţionare. Tranziţia generează oportunităţi atât pentru fosta elită, cât şi pentru alte facţiuni nedemocrate „emanate“ să „confişte“ revoluţia, promiţând „restabilirea ordinii“, dezvoltare economică accelerată şi respectarea opiniilor celor răzvrătiţi.

Deoarece condiţiile preexistente din statele arabe au fost diferite, deznodămintele rebeliunilor respective nu vor fi uniforme. În unele ţări arabe revoluţionarii vor forţa adoptarea unor reforme radicale. În altele, aspiraţiile democrate ale cetăţenilor vor fi umbrite de revenirea la putere a unei elite predispuse să reimpună măsuri restri