… săptămîna era aproape de sfîrşit. Singur pe plajă, necăjit că lumea nu înţelesese nimic din Potop, se plimba înnegurat. De nicăieri, o legătură rotundă de pînze se rostogoli la picioarele Lui. Apoi, un rîs neastîmpărat şi un copil ciufulit înţepenind la cîţiva metri.
- “Ce faci cu asta?”
- “Mă joc”, rosti serios puştiul.
- “Păi cum?”, se apropie Dumnezeu surîzînd.
- “Cred că asta e lumea şi, dacă o lovesc cum trebuie, ea se rostogoleşte iar cineva e cînd fericit, cînd trist”.
- “Ca şi cum ai fi Dumnezeu…”, îngăimă Domnul, mai mult pentru sine.
- “Nu, eşti trist! Ca şi cum aş fi fericit!”.
De atunci, numai în fotbal şi în viaţă, orice alergare în care nu marchezi rămîne o simplă goană. Unii sînt condamnaţi să muncească urieşeşte apărînd, pentru ca alţii să obţină gloria dintr-o deviere fericită. Împotriva cursului anilor şi al jocului, loviturile libere şi cele de pedeapsă decid victorii sau înfrîngeri. Rămîi slăbit după eliminările celorlalţi din joc şi din viaţă iar sancţiunile pe care le primeşti rareori te fac mai prudent. Rostogolirea balonului, pe nisipuri, zgură, betoane şi pe gazoane tăiate perfect, e aceeaşi: convulsivă, aiuritoare, ca a sufletului, prin tot ce ne e dat să trăim.
Deseori ne pierdem în pase sterile sau bubuim totul în depărtări, de frică şi neputinţă. Cînd, în cele din urmă, ne învăţăm locul în teren, sîntem prea bătrîni să ducem mingea, sufletul rotund, în plasă. Acolo unde îi este locul.
După ce Dumnezeu a făcut fotbalul, au apărut transferurile, reclamele, cetăţeniile şi impresarii. Şi atunci, El a închis încet televizorul, lăsînd telecomanda lîngă bolul cu nisip şi oftînd.
Cînd ceva pare complet fără sens, să nu uităm că fotbalul a fost inventat de Dumnezeu şi de un copil: singurii pe care nimeni din noi nu-i poate înţelege vreodată îndeajuns.
… săptămîna era aproape de s
