De mai bine de două săptămîni, imagini zdrobitoare cu zeci de mii de nord-coreeni plîngîndu-şi conducătorul curg pe ecranele televizoarelor din lumea întreagă. O lume care priveşte stupefiată, dar pasivă, urmele grele pe care o dictatură le poate lăsa în minţile, trupurile şi sufletele unui popor întreg.

Subiectul n-a rămas neanalizat nici în România. S-a scris abundent despre „creiere spălate“, despre „poporul fără nici o şansă de normalizare“, despre minunile care s-au întîmplat la moartea dictatorului şi la naşterea urmaşului lui. S-au făcut ample dezbateri despre cît de adevărate sau false sînt lacrimile şi disperarea nord-coreenilor, despre izolarea lor, despre măsurile represive ale statului împotriva propriilor cetăţeni, dar şi despre omagiile exaltate ale acestora pentru dictatorul iubit. Nu de puţine ori, tonul folosit în discuţii era unul rece, analitic, uşor superior (noi am învins dictatura, nu mai sîntem ca ei), ca şi cum ceea ce se analiza era o epocă de mult trecută, aflată la sute de ani şi sute de mii de kilometri distanţă de noi.

DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajosE irelevant, însă, dacă lacrimile nord-coreenilor sînt adevărate sau nu. Sînt lacrimi prezentate de televiziunile oficiale. Adevărul se află în (extrem de puţinele) documentare neoficiale, necenzurate de guvern, ai căror realizatori s-au temut pentru viaţa lor. Acolo vezi copii murind de foame, părinţi scormonind în pămînt după rădăcini pentru hrana de zi cu zi, elevi obligaţi să-şi exerseze talentul în lungi, chinuitoare spectacole de poezie şi dans închinate dictatorului, studenţi care ascultă traduceri false, manipulatoare ale celor cîteva cărţi ajunse cu greu din afara ţării, străzi pustii, oameni care păşesc cu teamă pe marile bulevarde, spitale care abia se deosebesc de grajduri. Adevărul îl afli ascultîndu-i pe cei foar