Poate că țările cu un IQ mediu ridicat (în jur de 100-105) vor mai reuși, o vreme, să-și mențină nivelul de dezvoltare și supremația în lume fără să-și schimbe substanțial sistemul de recrutare a clasei politice, rămînînd la democrația votului universal.
Pentru țările cu un IQ mediu mai scăzut (sub 90-95), singura soluție pentru a-și stopa prăbușirea ar fi să renunțe la votul universal și să treacă la un nou sistem politic, altul decît dictatura, care este o soluție cel puțin la fel de proastă pentru aceste țări.
Ideal ar fi, probabil că toată lumea e de acord cu asta, ca politicienii unei țări, atît cei de la vîrf cît și cei locali, să fie aleși dintre oamenii cei mai inteligenți și mai cu caracter. Sigur, niciun sistem nu va putea găsi exact acești oameni, abateri de la ideal ar exista în orice variantă. Dar cel mai bun sistem este cel în care erorile vor fi cele mai mici.
Pentru a înțelege cum funcționează sistemul democrației bazate pe votul universal, voi lua drept exemplu chiar România, țară creditată de Lynn cu un IQ de 94 și de Rindermann cu un IQ de 90, în cele două mari studii ale ultimului deceniu privind distribuția IQ-ului în lume.
Mai întîi, reamintesc că un IQ de 90 este nivelul de inteligență atins de un britanic la vîrsta de 14 ani. Într-o țară cu un IQ mediu de 90, votul universal ar fi echivalentul unui vot din Marea Britanie la care ar participa numai copiii de 14 ani. Să zicem însă că această apreciere nu ar corespunde realității, pentru că nu ia în considerare experiența de viață și cunoștințele ce pot fi acumulate în timp, chiar și cu un IQ mai redus. Reamintesc însă că în România 53% dintre elevi sînt analfabeți funcționali, adică nu pot înțelege un text simplu; doar 52% din populație știe că Pămîntul se învîrte în jurul Soarelui; 60% din populație crede în deochi. Dar 70% dintre români sînt convinși că sînt mai inteli
