Nu ne place să numărăm morţii, iar tragediile altora ne clatină şi pe noi. Ne-am săturat să ne documentăm în timp ce ne ferim ca să nu călcăm în sângele sau creierii cuiva. Durerea celorlalţi o simţim şi noi, emoţional şi fizic, dar trebuie să ne ducem treaba la capăt. Exact ca un medic, sau un poliţist, sau un pompier, care nu s-au făcut medic, sau poliţist, sau pompier pentru că le place Moartea, ci pentru că vor să ajute Viaţa.
Aşa, ziarişti cum suntem, nu ne face nicio plăcere să relatăm despre accidente sângeroase, crime şi blestemăţii. Avem destulă imaginaţie şi creativitate în a găsi subiecte demne de prezentat şi ne face o reală plăcere să descoperim perle în locuri pe care alţii le ocolesc cu dispreţ suveran.
Din când în când, tot mai des, „bubuie“ însă ceva. Un triplu asasinat, explozia unui avion cu 14 militari, un masacru pe şosele, o criză de nervi soldată cu doi-trei morţi, un viol în parc sub ochii iubitului victimei, o beizadea la volan care face prăpăd cu ea în frunte.
Vestea ne bagă în fibrilaţie: gândul ne fuge bezmetic către cei dragi şi ne rugăm să nu fie cineva cunoscut printre victime. Sângele bubuie în tâmple şi până să ne dezmeticim, ziaristul din noi îi spune inimii să tacă şi minţii să gândească limpede. Emoţiile trebuie stăpânite, căci lumea n-are chef de lamentările noastre, ci vrea ştiri rapid, cu cât mai multe amănunte şi imagini grăitoare.
Nu ne place să numărăm morţii, iar tragediile altora ne clatină şi pe noi. Ne-am săturat să ne documentăm în timp ce ne ferim ca să nu călcăm în sângele sau creierii cuiva. Durerea celorlalţi o simţim şi noi, emoţional şi fizic, dar trebuie să ne ducem treaba la capăt. Exact ca un medic, sau un poliţist, sau un pompier, care nu s-au făcut medic, sau poliţist, sau pompier pentru că le place Moartea, ci pentru că vor să ajute Viaţa.
Asta n-au înţeles nici piţiponcii şi coc
