Cînd Tavi Gevinson a decis că vrea să lanseze o revistă pentru adolescente, modelul său a fost Sassy, o revistă din anii ’90 a cărei abordare poate fi descrisă ca lipstick feminism. O simplă comparaţie între titlurile propuse de Sassy şi cele propuse de revistele pentru adolescente de azi îi dă dreptate lui Gevinson – reviste ca Sassy nu se mai fac. Că anul în care Sassy a dispărut, 1996, coincide cu anul naşterii lui Gevinson e doar un detaliu. Cu proiectul său editorial Rookie (rookiemag.com), adolescenta poate spune că a umplut golul lăsat de Sassy. Mai mult, fantoma culturii pop din anii ’90 bîntuie paginile online ale revistei Rookie, Gevinson fiind fan declarat al decadei. Prima reacţie la tipul acesta de reactualizare e: „Am fost acolo. Nu a fost chiar aşa de interesant“.

Reactualizarea anilor ’90 pare accelerată. Iniţial. De fapt, 20 de ani reprezintă o perioadă mai mult decît suficientă pentru instalarea nostalgiei. În Retromania: Pop Culture’s Addiction To Its Own Past, Simon Reynolds vorbeşte de valuri de nostalgie, respectiv reactualizare, apărute la doar patru-cinci ani distanţă de mişcarea, tendinţa generatoare. E tentant să recurgem la „lipsă de originalitate“ ca explicaţie pentru nostalgie şi implicit stagnarea culturii. Dar tot Retromania punctează faptul că artişti care sînt identificaţi ca punctul de pornire al unor mişcări în muzică veneau cu propriul bagaj de influenţe. Originalitatea e uneori supraevaluată.

Deşi nostalgia după ani abia încheiaţi nu e o noutate, Internetul, ca factor, nu poate fi ignorat. Prin site-uri ca YouTube, dar nu numai, tendinţa de arhivare e mai mult decît încurajată. O parte semnificativă a plăcerii oferite de cufundarea în nostalgie era reprezentată de aspectul arheologic al obsesiei. „Săpături“ în anticariate, magazine cu viniluri prăfuite puteau scoate la suprafaţă tot felul de curiozităţi şi obscurită