Îmi fac următoarea promisiune: am 362 de zile ca să învăț să scriu despre dragoste. Să descriu în cuvinte calde fraze aburinde precum pâinea scoasă din cuptor în care să-mi înalț iubirea până la Dumnezeu și s-o întorc înapoi aici croșetând simțiri și trăiri dătătoare de frisoane pe șiră… O să învăț să-mi strig în gura mare preaplinul pe care-l simt, atunci când îl simt, care-mi dă acel sentiment de satisfacție, de sațietate, de îndestulare în iubire. O să știu cum s-o zugrăvesc, ce culori să îmbin, cum să amestec nuanțele, o să vă spun tot… Până atunci trebuie să-mi amintesc de ce-am amuțit, de ce-mi îngheață mâna pe stilou și degetele pe tastatură când încerc să-mi cânt dragostea. Unde se ascund cuvintele când le caut, acum când vorbesc de dragoste? O fi superstiție? Teamă? Deochi? Nu am curaj să spun nimic despre dragoste, ca și cum am pus mâna pe ea ilicit și merg pe burtă, să nu mă prindă… Cine mă întreabă de copii, primește textul standard pe care-l am mereu cu mine. Cel mare e obraznic iar cel mic e atât de puturos că are și acum pampers… Dacă sunt frumoși și deștepți? Nu mă întrebați că nu pot să spun. Amuțesc. Cu mulți ani în urmă o bătrânică frumoasă, senină și deșteaptă mi-a făcut semn să tac atunci când m-am simțit datoare să-i laud fiul, profesor titular la Sorbona. “Nu mai spune nimic”, mi-a spus „nu știi ce energii circulă în văzduh…” N-am înțeles-o nici atunci, nu înțeleg nici acum dar mă comport la fel ca ea. Aș descrie fobia asta a mea ca pe-o imensă nesiguranță izvorâtă din umilul meu statut de milog la poarta lui Dumnezeu. Cine se simte protejat de forța divină împrăștie seninătate și optimism, are sufletul plin doldora de metafore prin care-și descrie iubirea. E împăcat. Eu n-am făcut nici cel mai mic comerț cu Dumnezeu… nu pot aspira la preaplin sufletesc fără măcar să trec prin Sfânta Împărtășanie. Categoric am multă treabă anul ăsta! De iu