E ca o furtună de nisip, e menită să-ţi dea simţurile peste cap şi vine cu furie din adâncul unei părţi odioase a fiinţei. E o pasiune cu vocaţia vărsării de sânge, ce detestă responsabilităţile pe care le impune faptul de-a fi liber, faptul de-a avea o inimă ce spune "NU!" drogului convingerilor absolute.
Iar această pasiune se numeşte ura de clasă. Ura de clasă este veche de când lumea şi are o audienţă ce nu-şi poate argumenta existenţa decât printr-o retorică a resentimentului. Fiecare epocă îşi are slugile ei apocaliptice. Iar slugile apocaliptice ale acestei epoci nu sunt cu nimic diferite faţă de cele care au umplut cu cadavre gropile comune în epoca statuilor muncitoreşti. Mesajul acestor slugi, invitaţia lor la retestarea unui sevraj ideologic, sună în felul următor: Capitalismul va muri! Evident, strigătul lor mortuar este însoţit şi de o dialectică pe măsură: apariţia unui nou proletariat global şi, bineînţeles, naşterea unei noi "categorii sociale" ce va trebui eliberată din ghearele moroilor capitalişti. Scena publică occidentală este plină de astfel de profeţii abominabile şi nici noi nu ducem lipsă, prin presă şi prin alte locuri, de suporteri entuziaşti în materia acestor "ipoteze idealiste".
Aşadar, la douăzeci şi doi de ani de la declanşarea revoluţiilor ce au dus la capitularea hidrei sovietice, ni se vântură iarăşi şi iarăşi şi iarăşi prin faţa ochilor, într-un total delir moral, acele idei ce au făcut elogiul violenţei istorice, ce au slujit la apariţia unor fabrici ale morţii precum Gulagul sau fenomenul Piteşti. Aşadar, se pare că tot mai bine ne este celebrând figurile unor violatori de suflete şi conştiinţe de genul Lenin sau Mao. Căci, vorba profesorului Tismăneanu, "disponibilitatea umană pentru auto-înşelare este nelimitată".
Se ştie: capitalismul este considerat voluptatea exploatatorie a umanismului burghez, p
