La vremea bilanţului lui 2011, teatrul românesc iese bine, ba chiar cu cîteva excelenţe. În ciuda crizei, anul teatral trecut a fost destul de agitat, a păstrat un anume eclectism stilistic şi a dezvoltat direcţii noi. Zona independentă a excelat la acest capitol, al extensiei, cu spaţii noi de joc şi înflorirea teatrului de consum, pe de o parte, şi cu focusarea pe docudrama socială, pe de altă parte.

În locul unei investigaţii analitice, am preferat însă o retrospectivă subiectivă. Ce a păstrat memoria din aventurile scenice şi extrascenice ale lui 2011:

Ninsoarea învîrtită pe turnanta amintirilor în spectacolul lui Yuri Kordonsky Îngropați-mă pe după plintă. În furia certurilor domestice din acel microunivers contorsionat, plăcerea (nerecunoscută) a torturării reciproce ia forma blestemelor metaforice ale Bunicii, aruncate cu generozitate asupra tuturor membrilor familiei. Ce poetică a urii conţin ele: ”Blestemat să fii de ceruri, de Dumnezeu, de pămînt, de păsări, de peşti, de oameni, de mări, de văzduh!... Să te mănînce stafilococul auriu... ”. Strigătul micului Sasha: ”Bunicule, ăştia sunt Bitălşii!” irumpe cu speranţă printre ele, în timp ce din casetofon se aude muzica triumfalistă a Armatei roşii.

Şi tot Kordonsky, în Ultima zi a tinereţii, face să înoate halucinant o întreagă pădure de mesteceni.

Doi pitici migrenoşi dau noroc cu jumătăţi de lămîie în spectacolul Afrimului, Mai întîi te naşti. Alături locuieşte o femeie-copac indigo.

La Căminul Moses Rosen, în Vîrsta obiectelor, bătrînii vorbesc despre ei înşişi, istorie şi istorii cu personaje fabuloase precum Lili din povestea Iudithei Ardeleanu. Este cea de-a treia soţie a tatălui autoarei, a supravieţuit Auschwitz-ului şi a fost binecuvîntată cu o iubire tîrzie, totală şi incredibilă ca o melodramă. Poveştile bătrînilor sărează cerul gurii.

Plouă mult la Andrei Şer