Am văzut destule filme în 2011. Nu toate au fost candidate la oscar sau măcar la vreun premiu al industriei cinematografice, însă destule au reușit să mă impresioneze. De altfel, când vine vorba de filme, ca și la cărți sau la alte mijloace de a spune o poveste, prefer emoția valorii, deși îmi doresc să le găsesc pe amândouă în același loc. Unul dintre puținele filme care mi-au provocat emoții puternice, dar care au și reușit să mă impresioneze atât prin scenariu, cât și prin realizarea extraordinară, a fost "Midnight in Paris", al lui Woody Allen.
O peliculă cu una dintre actrițele mele favorite, Marion Cotillard, filmată într-unul dintre orașele mele favorite (bineînțeles, și al restului lumii care a vizitat măcar o dată Parisul...), dar care are cu mult mai multe atuuri. Astfel, avem o pleiadă de actori valoroși, care întrupează, aparent la grămadă, crema intelectualității pariziene din anii de glorie ai capitalei franceze. Care ani de glorie par de fapt să fie de fiecare dată alții, pentru ca să ajungem la concluzia că "la belle epoque" nu ține de timp, ci numai de loc și de suflet. Nu spun mai multe, pentru că cei care au văzut filmul știu despre ce este vorba. Iar pentru cei care nu l-au văzut încă, n-aș vrea să stric plăcerea de a vedea un film bun de la cap la coadă. În care până și Carla Bruni își face treaba onorabil, chiar dacă se simte că nu e chiar cea mai talentată actriță de pe ecran. Acestea fiind scrise, filmul anului, într-o viziune personală, este "Midnight in Paris", care nu va lua vreodată vreun premiu major, dar care vă va impresiona mai mult decât câștigătoarele ultimelor 5 Oscaruri la un loc.
