Odată sau de două ori în an, un domn pe care l-am cunoscut într-o staţiune balneară mă întreabă la telefon ce mai fac. Deoarece mă sună de fiecare dată dimineaţa, eu îi răspund că lucrez. Tu nu ştii să trăieşti, mă mustră el, iar eu îl las să vorbească. Nu-i primul om care forţează dialogul. Şi nu ca să-mi sugereze un scenariu al vieţii mai vesel, ci ca, tăcând, să i-l confirm astfel pe al său. Să-i ascult respectuos palavrele, iar la sfârşit să-i spun că are dreptate şi că datorită lui am să-mi schimb toate deprinderile cu altele mai pline de sens.

Asta a fost problema mea de când mă ştiu şi foarte probabil e problema tuturor celor stăpâni pe existenţa lor: sfaturile şi băşcălia, pasămite prietenoasă, a unora care se cred băieţi de comitet. Dacă o persoană face tot timpul caz de multele şi alesele sale desfătări şi distracţii, de existenţa sa de petrecăreţ, ori nu-i foarte convins de modul în care trăieşte, ori ar vrea şi altceva, dar nu ştie ce. Cunoscutul care îmi telefonează, ca să se mire zgomotos de un lucru, pe care-l ştie de fapt de ani buni, mă caută nu ca să-mi povestească nişte aventuri recente, ci aventurile sale din tinereţe. Nu programul meu de lucru zilnic îl intrigă şi-l stârneşte ca să mă caute. Îl neliniştesc durata şi tenacitatea acestuia.

Într-o zi a ieşit din obişnuitele tatonări şi reproşuri încă politicoase ca să mă întrebe ritos: Mă, tu chiar lucrezi mereu?! Uimirea, cu doza ei de revoltă, era consecinţa unor legende populare despre dezordinea misterioasă din vieţile artiştilor. Dacă eşti ordonat şi-ţi place munca, înseamnă că eşti mediocru. Sau, şi mai rău, că eşti un nimeni. Zilnic muncesc doar oamenii care altfel nu se descurcă. Artiştii muncesc numai când sunt inspiraţi. Expresia în uz, la categoria de guralivi şi lăudăroşi, din care face parte şi omul care mă caută din an în paşte la telefon, este "artistul cree