După răsturnarea din ’89 oamenii s-au dus în număr mare la vot, apoi, din ce în ce mai puţin. Azi merg la urne doar două treimi din câţi se duceau în urmă cu două decenii: un uriaş declin al interesului pentru alegeri, care traduce pierderea încrederii în politicieni, a speranţei că aceştia vor reprezenta vreodată nevoile alegătorilor.

Criza de încredere în clasa politică este internaţională, totuşi, dacă în occident ea se manifestă pe fondul unei societăţi civile puternice şi al unei economii de piaţă funcţionale, în ţări ca a noastră criza de încredere este rezultatul acaparării puterii de către reţele transpartinice a căror raţiune de existenţă stă în drenarea resurselor publice. În timp ce în ţările civilizate miriade de structuri locale şi regionale, asociative, economice ori culturale compensează în bună parte deficitele reprezentării parlamentare, garantând neluarea în captivitate a societăţii de către politică, la noi, vacuumul social moştenit de la un sistem unde singura structură oarecum funcţională era Securitatea, face ca bunului plac al clasei politice, aleasă democratic, să nu i se poată opune mai nimic.

Clasa politică este general incapabilă de a da vreun răspuns crizei de încredere în care se află. Nu o pot face politicienii educaţi ai apusului, prizonieri ai rutinei şi sistemului, deseori înfeudaţi. Cu atât mai puţin o va face mârlănimea politică românească, năduşind duhori de ţuică şi parfum scump de la căţăratul scrofesc în copacul puterii, ori mai tinerii colegi, precar aculturaţi pe la burse şi seminarii, la fel, dacă nu mai venali şi mai cinici decât tovarăşii lor vârstnici. A le face reproşuri moralizatoare, a apela la conştiinţa civică, binele comun, patriotism sau la codul penal sunt gesturi la fel de neavenite şi ridicole ca interdicţia râmatului ordonată mistreţilor din luncă. Formaţi într-un sistem în care statul capturase s