Nu imi plac oamenii plangaciosi. Stiti, acele persoane care intotdeauna sunt nemultumite de ceva. Sau de cineva. Se gasesc de fiecare data sa critice orice, sunt gata sa strice pana si cheful locuitorilor din Rai. Fara simtul umorului, neintelegand mai nimic din complexitatea si, in acelasi timp, din simplitatea vietii, ei sunt marii nefericiti ai Pamantului.
Iti trebuie concomitent o buna doza de superficialitate si profunzime ca sa poti privi senin viata.
Aud ca, potrivit nu stiu carui studiu, ca daca ar fi sa ne luam dupa toate si cel mai fericit om ar fi tentat sa se sinucida, romanii ar fi cei mai nefericiti oameni de pe Pamant. Zau asa! Stiu ca ne plangem incontinuu, cand de una, cand de cealalta. Ca ne place in mod deosebit sa ne flagelam, sa ne umplem de pacate. Pentru ca in secunda imediat urmatoare in care am depistat cea mai vaga critica sau aluzie a vreunui strain la adresa noastra sa ne explodeze ego-ul, sa facem o apoplexie din cauza "nedreptatii" care ni se face.
Suntem chiar cei mai nefericiti? Om fi, daca o spune un sondaj. Fie si daca astfel de cercetari sunt capabile sa prezinta aceeasi realitate in doua moduri total diferite. Dar adevarata intrebare ar putea fi aceasta - am avea motive sa fim fericiti? Traind in Romania, daca nu esti norocosul privilegiat al sistemului de facut bani cu statul, nu furi si muncesti din greu pentru o leafa modesta, ai toate premisele sa te consideri blestemat de soarta si fara nicio speranta la o viata mai buna. Si totusi.
Nu sunt oare toate aceste conditii elementele ideale pentru a motiva pe oricine e cu adevarat in cautarea fericirii? Nu este oare Occidentul mai cuprins de blazare si disperare tocmai din cauza ca nu mai are pentru ce sa lupte si la ce sa spere? Au nu avem aici, in acest paradis al faradelegii, tot ce este necesar pentru a fi stimulati in permanenta s