Apărut în Dilema, nr. 413, 26 ianuarie 2001

Nota redacţiei: Astăzi, vrem să fim primiţi în Spaţiul Schengen. Acum unsprezece ani, aşteptam cu înfrigurare să scăpăm de vize, ca să putem călători liber, fără a prezenta pe la graniţe cîteva sute de euro pentru a demonstra că avem mijloace de subzistenţă, fără să facem coadă la consulate... O, tempora!

Nu e lucru de glumă viza Schengen. Iată, îmi amintesc de o poveste de demult, din timpul cînd eram eu soldat TR la Brigada de grăniceri din Timişoara cu un an, doi înaintea apariţiei mişcării Charta 77 de la Praga. Pe acele timpuri, colegul de pluton Mircea Mihăieş îmi povestise cum a mers el la vreme de liceu, din Arad la Marea Neagră, cu o căruţă cu doi cai. Un coleg de clasă al cărui tată era pădurar le-a dat caii, căruţa au împodobit-o cu un coviltir, pe acesta l-au desenat cu tot felul de trăsnăi, iepuri, morcovi şi alte asemenea privelişti din ecosistem. Părul îl aveau ei foarte lung, pe umeri în jos, în coviltir ascultau ei ceva Rolling Stones, ceva Boby Solo. Ştiu că mult am rămas eu mut de admiraţie pentru isprava lor liceană. La vremea mea de liceu, cu unii colegi de clasă, am organizat expediţii asemănătoare, cu toate că distanţa nu era la fel de mare, sălbăticia drumului compensa absenţa coviltirului pictat în efuziuni beatnice. Şi cum spun, noi am apucat pe Valea Şoimoşului, spre pădurile cele dese, dinspre toponimul Crucea Ţiganului spre altul zis Pîrăul lui Iov şi de acolo spre cabana Debelagora din munţii Zarandului. Acolo, într-o poiană paradisiacă, ca în utopia medievală despre Regatul Preotului Ioan, am adăstat cu un cort. Să mai spun că eram noi purtători de mocasini, blugi cu marginile zdrenţuite aveam, la gît purtam legat cu sfoară de tei nişte uriaşi colţi de mistreţ pe care i-am subtilizat din sertarul cel vînătoresc al instanţei mele paterne. Şi pe cînd stăteam noi acolo în poiana ac