A defini iubirea e totuna cu a povesti o cascadă. Există lucruri şi stări în faţa cărora singura reacţie cuviincioasă e tăcerea. Există mistere şi minuni unde cuvintele stânjenesc şi sună ridicol. Şi-atunci, de ce le folosim? Poate fiindcă trăim în prizonieratul certitudinilor şi simţim nevoia - stupidă - de-a cimenta inefabilul. Poate fiindcă nu ne putem abţine. Sau poate fiindcă asta am înţeles dintr-o tradiţie care pune accent pe declaraţie şi nu priveşte cu ochi buni tăcerea. Oricum ar fi, iubirea ne face adeseori să fim buni de gură când ar trebui să fim doar buni de inimă. Căci asta susţine Ionel Teodoreanu, că imediat după ce provoacă renunţarea la luciditate, iubirea instaurează interimatul inimii.

Bine, dar dacă iubirii îi şade bine în tăcere, ce facem cu miile de cărţi, poezii şi cântece despre iubire? De la „Romeo şi Julieta" la „Wish You Were Here" şi de la „Suferinţele tânărului Werther" la „Have I Told You Lately That I Love You?", suntem în plină deconspirare a iubirii. În extazul declaraţiei publice, aptă să întoarcă spre tine ochii miraţi, sfredelitori sau invidioşi ai lumii. Cum explicăm miliardele de rânduri, silabe şi note muzicale din care picură iubire? De ce să trâmbiţezi un lucru al cărui registru predilect e discreţia, foşnetul intim, percuţia lăuntrică? Îmi vine în minte o singură explicaţie. Fiindcă iubirea e singurul sentiment care anunţă permanent explozii, care-ţi deschide pieptul. Nimic altceva nu se consumă într-un preaplin fără final - nici tristeţea, nici bucuria, nici ura, nici deznădejdea. Nimic altceva nu te îndeamnă atât de acut să vorbeşti. Toate celelalte afecte circulă pe şinele unei montagne russe care urcă şi coboară abrupt, ducându-şi încărcătura de pasageri isterici. Iubirea, dacă e netrucată, nu coboară niciodată. Ea zboară doar în sus, ca un avion pilotat de un Icar care cunoaşte riscurile apropierii de s