Foto: Victor Stroe Un sat vechi dinspre Balta Brăilei. O lume învelită în legende şi mistere, plutind deasupra pământului cum plutesc ceţurile dimineaţa... N-aveam de unde şti că în ziua aceea, de 7 ianuarie, pătrunsesem într-un spaţiu care aparţinea altui timp, altor credinţe şi obiceiuri. De unde să fi venit ele? Din ce păgânătate, în ciuda numelui cu inflexiuni hristice atât de precise?
Era a doua zi după Bobotează, iar satul, după ce soarele trecu binişor de crucea cerului, se înveli în huietul unui ritual necunoscut mie numit, straniu, "iordănitul femeilor". Spun "în ciuda numelui", căci aveam să fiu de faţă la o desfăşurare dionisiacă de forţe, ale cărei protagoniste erau toate femeile măritate ale comunităţii aceleia străjuite de ceţuri. Porniseră dintr-un capăt de sat spre celălalt. Băteau la poartă, intrau, gustau din bucate şi ce mai rămânea adunau în coşuri de nuiele şi plecau, hăulind, mai departe.
Cântau, jucau şi chiuiau, iar seara se lăsase încet peste acoperişurile de pe care se topea zăpada până să ajungă ele la ultima casă. Acolo, în ograda celei din urmă gospodării, erau întinse mesele, şi coşurile cu bucate se goliră ca prin farmec, în vreme ce pâinile, cârnaţii şi fripturile erau aşezate în străchini...
O după-amiază, o seară şi apoi o noapte bărbaţii s-au ferit să iasă dinaintea femeilor. Căci cine s-ar fi încumetat nu ar fi scăpat "nebotezat" la primul ochi de apă. Chiar şi aşa, în casele lor să fi fost, dacă deschideau uşile ori ferestrele, să şuguiască cu vreo nevastă, erau stropiţi cu apă, în valul de râsete...
O dată cu zorii, cu pieptarele şi scurtele descheiate, cu obrazul roşu şi coşurile goale, se întorceau spre casele lor. Stăteam la fereastră – nu intrasem pe-atunci "în rândul nevestelor" – şi priveam şirul parcă nesfârşit de femei care încheia sărbătoarea în tăcere. Unde să fi fost gure
