Cu aproape douăzeci de ani în urmă, Eugen Coşeriu a ţinut la Iaşi câteva lecţii, publicate apoi în Prelegeri şi conferinţe, un supliment al „Anuarului de Lingvistică şi Istorie Literară” editat de Institutul „Al. Philippide”.
Am comentat-o pe cea intitulată Limbajul poetic în România literară nr. 41 din 1994. Nu îmi amintesc să mai fi citit alte comentarii despre conferinţele marelui lingvist, emigrat după război în Germania, unde l-am întâlnit în 1967 prin intermediul lui Paul Miron. Lipsa de ecou a unor astfel de lucruri nu e la noi neapărat excepţională. Aş spune că, din contra, e cât se poate de obişnuită. Toate conferinţele lui Eugen Coşeriu de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din anii 1992-1993 meritau atenţie şi o reeditare într-un tiraj care să le facă accesibile celor interesaţi de limbă şi de literatură. Pe mine mă reţinuse conferinţa despre limba poeziei, deoarece tema îmi era familiară de pe vremea când scrisesem micul studiu Despre poezie. Am dat recent peste broşura tipărită de filologii ieşeni şi m-am gândit că n-ar fi rău să scriu încă o dată despre acest articol. În Despre poezie susţineam ideea că, dacă nu există nimic în poezie care să nu fi existat înainte în limbă, nu există nimic în limbă care să dea naştere de la sine poeziei. Eugen Coşeriu are o idee mai simplă şi mai atrăgătoare şi, chiar dacă nu mă simt pregătit să renunţ la a mea, vreau s-o „popularizez” pe a lui, poate şi fiindcă n-o cred neapărat opusă ideii mele.
Premisa lui Coşeriu este că un cuvânt întreţine în actul lingvistic nenumărate relaţii, unele evidente, altele ascunse. Şi Roman Jakobson le identificase, dar Coşeriu preferă s-o facă oarecum empiric. În jargonul lingviştilor, cuvântul e denumit semn. Aşadar, orice semn funcţionează prin raport cu alte semne, fie în plan formal, fie ca sens, în raport cu alte microsisteme de semne, cu lucrurile înseş
