Debut însângerat de an în Moldova. Moartea lui Vadim Pisari, tânărul ucis de un „pacificator" rus pe 1 ianuarie 2012, ne-a revelat o dată în plus situaţia absurdă în care trăim de peste două decenii. După ce a avut grijă să n-o luăm spre Occident, împărăţia care „ne-a aranjat" războiul din '92, după cum mărturiseau chiar înalţii ei demnitari, de felul lui Lukianov și Selezniov, a instalat o reţea de posturi militare pe Nistru.
Scopul a fost atins. Nu ne-am unit cu România, nu am devenit parte a spaţiului euroatlantic. Dar ce am devenit? Ţinte pentru trăgătorii ruși. Pacificatorii Moscovei sunt puși acolo să protejeze crimele separatiştilor transnistreni: terorizarea sătenilor din regiune, asedierea școlilor cu predare în limba română. Adesea e vorba de aceleași persoane. Soldatul care l-a împușcat pe Vadim Pisari a lucrat în miliţia lui Smirnov, apoi s-a înrolat cătană la ruși. E valabil și viceversa: mare parte din fosta armată a 14-a s-a „topit" în forţele militare transnistrene.
Mă întreb cum discută politicienii noștri cu Tiraspolul, cu ce fler, cu ce determinare, ce expertiză îi ajută? Premierul Filat s-a tot întâlnit cu Smirnov până în ultima clipă, deși era clar că Moscova îl ștersese pe acesta de pe listă. Acum, probabil, vom cere mai categoric desfiinţarea posturilor militare, înlocuirea lor cu observatori civili, neînarmaţi. Sau poate că evacuarea soldaţilor ruși de pe podul de la Vadul lui Vodă îi va asmuţi pe ţăranii de pe cele două maluri, îi va face să pornească unii împotriva altora?... Retorica nerușinată a ambasadorului Kuzmin trădează vulnerabilitatea poziţiei moscovite. Această breșă trebuie lărgită - azi, nu poimâine! Sperăm ca după atâtea succese internaţionale, autorităţile de la Chișinău să reușească măcar să mute câteva blocuri de beton din „zona de securitate". Căci dacă nu erau „pacificatorii kalașnikov", Vadim Pisari ar fi trăit.