Cu prilejul unora dintre vizitele pe care le-am făcut la puţin încăpă- toarea sa locuinţă din strada Pitar Moş, Radu Petrescu mi-a povestit cum, odinioară, îşi dă- dea seama de zilele în care Mihail Sadoveanu poposeşte într-una din luxoasele-i reşedinţe care nu era decît clădirea de vis-à-vis: se afla acolo, atîrnată la loc vizibil, o pereche de indispensabili uriaşi, pusă la uscat.

Căpătînd astfel o anecdotică ilustrare, contrastul izbitor dintre cele două destine scriitoriceşti nu poate a nu persista în conştiinţa noastră. Neîntreruptei glorii sadoveniene i-a corespuns o existenţă umilită, prigonită, prescurtată, cu toate că purtătoare a unor valori literare şi morale de prim ordin. Dacă autorul Crengii de aur dar şi al lui Mitrea Cocor n-a ezitat a merge, îndată după instaurarea regimului communist, pe calea colaboraţionismului celui mai dezolant, autorul lui Matei Iliescu n-a făcut niciun compromis, acceptînd a fi funcţionar, laborant, chiar zilier, trudind la masa de scris într-un crud anonimat pînă la strălucitul său debut editorial, în 1970, cu romanul amintit, circumstanţă ce nu i-a schimbat însă existenţa chinuită. E de presupus că moartea sa timpurie, la nici 55 de ani, nu e fără relaţie cu caracterul ingrat al acesteia. Radu Petrescu era un om scund, cu o înfăţişare resignată, oarecum ştearsă, cu o rostire molcomă de parcă ar fi adoptat, cu o ironică bunăvoinţă, condiţia de ins perpetuu marginalizat. Într-o amplă şi foarte aplicată cercetare pe care i-o consacră, Nicolae Berindeiu îi oferă următoarea caracterizare: „Devine din ce în ce mai clar că Radu Petrescu îşi transfigurează/îşi textualizează existenţa chiar în epoca nonvalorilor şi a uniformizării excesive. Nu se abstrage din lume, ci numai dintr-o societate comunistă avînd tendinţa de a coborî personalitatea în informal – în anorganicitatea unor mase cu cel mai degradant sta