Dan C. Mihăilescu,

Oare chiar m-am întors de la Athos?

Bucureşti, Editura Humanitas,

2011, 94 pag.

Invitat de Costion Nicolescu într-o călătorie de 10-12 zile la Athos, cu rugămintea de a fi cronicarul pe viu al episoadelor trăite acolo, Dan C. Mihăilescu a acceptat propunerea, intrînd în grupul de români care şi-au asumat ordaliţiul de a respira cîteva zile în aerul de nevoinţe al spiritului cenobit.

Alături de el, pictorii grupului Prolog – Constantin Flondor, Horea Paştina şi învăţăceii lor („dascălii de erminie şi alumnii lor”, cum spune frumos autorul), criticul plastic Oliv Mircea şi alţi cîţiva apropiaţi. Respectîndu-şi virtutea de condeier talentat, Dan C. Mihăilescu s-a achitat de datorie, consemnînd tresăririle cu care sufletul i-a întîmpinat climatul alpestru al schiturilor athonite.

În genere, Athosul e ţinta celor care vor să se rupă de lume: te duci acolo ca să te desfaci de scîrbe sociale şi, dacă ai un dram de chemare, ca să presimţi gustul lui mysterium tremens. Fără un imbold lăuntric care să te împingă spre contraforturile săpate în stîncă ale mînăstirilor Pantocrator, Vatopedi sau Prodromu, escapada aduce cu o promenadă exotică, al cărei singur rost e să dea prilej snobilor să spună că au fost acolo. Prin urmare, ca să te pui în acord cu condiţia austeră a sihăstriilor rupestre, ai nevoie de un minim resort de credinţă simplă, tocmai acel resort care te predispune spre degustarea unei tresăriri de duh.

Tresărirea e imprevizibilă şi capricioasă: poate fi un fir de tămîie, o clătinare a limbilor de lumînare sau bruscheţea psaltică în cîntăreţilor de strană. Sau poate să nu fie deloc. Dar indiferent că apare sau nu, trăirea ţine de felia indicibilă a impresiilor condamnate să moară într-o intimitate fără expresie, de aceea, orice comentariu făcut în marginea lor are darul de a le altera. Desp