Coridorul

"- Salut! Eu sunt Florin Georgescu".

Imi strange mana ferm, masurandu-ma parca pe furis cu privirea. Ma astepta acolo, in fata portii, cam zgribulit de frig, imbracat doar intr-o camasa de vara. Traversam curtea, de-a lungul unui perete lung, si-apoi coboram cateva trepte, la demisolul cladirii. Deschide apoi o usa si intram intr-un hol rece, fara pic de lumina. Inchide usa la loc si, dintr-odata, in jurul meu se lasa o bezna totala. Ridic bratele in aer, incercand inutil sa-mi gasesc un reper. Pasesc cu grija, pipaind cu talpa fiecare bucatica de podea din fata mea. Nicaieri, nici un firicel de lumina. Bezna asta rece m-a inghitit cu totul.

"- Aici se ard mereu becurile. Tine-te si tu dupa mine, n-ai nici un obstacol in fata, trebuie doar sa mergi inainte".

Vocea si fosnetul pasilor lui sunt singurele mele repere. Si totusi, prefer sa ma opresc si sa astept pana va deschide o usa. O spaima neasteptata imi taie parca rasuflarea. Intunericul ma dezarmeaza. Nu stiu unde sunt. Bezna imi da senzatia de sufocare. Nu pot decat sa mai aud undeva, in fata mea, pasii lui indepartandu-se tot mai mult.

"- Ce faci, de ce te-ai oprit?", ma intreaba din celalalt capat al coridorului.

"- Nu ma descurc, astept sa faci un pic de lumina", ii zic.

Il aud chicotind incet, ca si cum s-ar fi asteptat la o asemenea imprejurare.

"- Da, nu-i rau ca ti se intampla chestia asta. Holul asta poate sa fie drumul tau de initiere. Sa vezi cum e sa traiesti in bezna. Hai, ca aproape am ajuns".

In sfarsit, aud cum deschide o usa si deodata ochii mei prind din nou viata. Strabat iute coridorul ala blestemat si dau navala in casa.

"- Hai, ca te-am salvat din gaura neagra. Vezi? Trebuie sa ma cinstesti".

Rade si ma invita in camera lui. Un pat mare, un birou, un computer, un dulapior, cateva rafturi cu carti si-un televizor mic, cu