Gazeta literară începe anul 1964 sub semnul bilanţului. Primul îl face Mihai Beniuc în numărul 1 de joi 2 ianuarie 1964, într-un editorial festiv. (...) Ceea ce subliniază Mihai Beniuc (...) ţine de un canon ce nu include nici un nume de tînăr poet, iar ca trăsătură definitorie a literaturii rămîne aceea legată de „condiţiile de viaţă ale maselor populare”. Un bilanţ mai cuprinzător se face însă în interiorul revistei, în toată pagina 3 şi continuat în pagina 7, în cadrul a ceea ce constituie o rubrică nouă, „Cronicari literari despre cărţile anului 1963”. Este vorba nu doar despre cronicarii Gazetei literare, ci despre noii cronicari afirmaţi în ultimul timp în diverse publicaţii, invitaţi acum de Gazetă şi omologaţi astfel ca fiind cei mai îndreptăţiţi în a selecta campionii: Virgil Ardeleanu, I.D. Bălan, Ion Lungu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ov.S. Crohmălniceanu. (...) Exemplele tinerilor cronicari diferă de cele ale lui Mihai Beniuc, chiar dacă Nicolae Manolescu are prevederea să-l numească şi pe acesta din urmă. În răspunsul său, Manolescu depăşeşte cu mult cadrele unui răspuns la o anchetă cu privire la cărţile anului 1963 şi dezvoltă un fel de polemică cu autorii (cu pseudonim) care i-au combătut demersul critic. (...) Tînărul cronicar invită la luptă deschisă. E probabil exasperarea tînărului care supărase deja pe mulţi în faţa unei lupte neoneste, dar e şi un semn de mare curaj şi de forţă. Prezenţa anchetei în sine în paginile Gazetei literare spune mult despre importanţa tot mai mare pe care o aveau aceşti cronicari, despre unitatea care exista între ei, despre rolul pe care începeau să-l joace pe scena culturală. Anul 1964, încă de la început, pare să fie marcat de prezenţa şi cuvîntul acestor cronicari, aşa cum se întîmplase cu tinerii poeţi în anii anteriori. Discursurile diferă însă şi specificitatea criticii ca demers de maximă vizibilitate