Acuma, să nu daţi cu pietre că-l pusei în categoria Psihologie, da’ nu-mi veni pur şi simplu să-l pun în Life. Doară mă ştiţi naivă şi simţitoare. Vrusei să par şi eu mai intelectuală, mai sofisticată, mai femeia Renaşterii, aşa. Gata cu asta.
Eunucu’ e băiat bun şi delicat cu sine însuşi. Nu doar în vis îl dor pe el fostele retrovirtuale (!) lumini ale ochilor. Aievea e chiar mai rău. Devine agresiv. Rupe lanţu’ una-două. Care lanţ? Ăla consecutiv extirpării girusurilor lui închipuite, concentrate-n iertatele putirinţe. Păi, ce să doară mai tare decât ce n-ai avut, nu ai şi nicio clorotică speranţă să ai măcar pe fund nu se înfiripă?
Ştiţi bancu’ ăla cu ursu’? Hai să vi-l spun. Iese Gheorghe pe drum şi ajunge în faţa casei lu’ Ion, care stătea la poartă.
- Bă, Ioane, hai şi-om mere la crâşmă să bem o ţuică!
- Nu vreu.
- Hai, bă, Ioane, de ce nu vrei? Ţi-e frică de femeie?
- Nu, cum să-mi fie? Tocmai mie?
- Haidem, atunci!
- Nu merg, bă, nu merg.
- Ioane, ţie ţi-e frică rău de nevastă-ta.
- Auzi, Gheorghe, tu să ştii că nici ursului nu-i e frică de câne, bă, da’ nici nu-i place cum latră.
Vă spusei bancu’ numai pentru că eunucului celui sfios îi place la nebunie să fie vocal. Gesturile lui nu fac decât să-l aproximeze. N-au nicio putere asupra înţelesurilor. El îşi duce zilele vrând permanent ceva. Orice. Nu se jură, nu promite, dar îşi ia angajamente peste angajamente c-o să facă şi-o să dreagă. Da, mai ales de-alea erotice. E, atunci e el chiar păpuşel. Ameninţă cu viciile de sperie pereţii băii, care, aşa, de-un feedback, mai au bunul simţ să crape pe la colţuri. Merge moale, priveşte porno, adică gol şi artificial, şi încearcă să se întrupeze dracului în ceva, de preferat de sex masculin. N-am zis bine sex. Nu. De atitudine masculină. Habar nu am de ce, da’ nu-i iese vreodată.
Eunucu’ e de două felu
