Suntem nefericiţi. Suntem cel mai nefericit popor de pe planetă. Acesta este rezultatul unui sondaj internaţional, realizat în 58 de ţări din lumea întreagă, denumit "Barometrul global al fericirii", în care România se situează pe ultimul loc. Întrebarea a fost simplă şi clară: "Sunteţi fericit?", iar peste 70% dintre românii intervievaţi au răspuns că nu, ori s-au abţinut să răspundă.
Dacă eu aş fi fost întrebată şi obligată să răspund tranşant, da sau nu, fără comentarii, fără explicaţii, fără loc de departajări sau interpretări asupra noţiunii de fericire, sincer, cred că aş fi răspuns tot nu. Şi nu pentru că aş fi vreo pesimistă sau m-aş confrunta cu cine ştie ce probleme majore. Ci pur şi simplu pentru că asta simt acum. Iar ceea ce simt nu ţine strict nici de bani, nici de sănătate, nici de împliniri sau neîmpliniri. Ţine de sentimentul că pentru orice lucru pozitiv din viaţa mea trebuie să depun un efort atât de mare, încât, la final, când vine vremea să mă bucur sau să culeg roadele, sunt mult prea obosită ca să mai am putere s-o fac pe deplin. Multă vreme m-am gândit că e doar problema mea, că eu sunt incapabilă să-mi gestionez corect viaţa, să-mi canalizez corect eforturile. Vorbind însă cu oamenii din jurul meu, mulţi mi-au spus că şi ei trăiesc senzaţia aceasta. De parcă totul în jurul nostru se derulează cu o repeziciune uluitoare, istovitoare, de parcă viaţa nu ne mai încape, de parcă timpul nu ne mai încape. Totul parcă-i dat pe repede înainte şi în caruselul acesta ameţitor rezistă cine poate.
E vina noastră, a fiecăruia dintre noi? E de vină contextul economico-financiar pe care îl străbatem? E vina societăţii? E greu de spus.
Subiectul acesta, însă, mi-a adus aminte de discuţia pe care am avut-o, nu cu mult timp în urmă, cu un suferind de o boală incurabilă, un om pentru care fericirea se măsoară oricum altfel şi se
