Eugen Negrici,
Simulacrele normalităţii
Piteşti, Editura Paralela 45,
2011, 200 pag.
În anii nouăzeci, printre semnăturile cu greutate din paginile „României literare”, se putea întâlni şi aceea a lui Eugen Negrici. A fost, dacă nu mă înşel, singura dată când criticul şia asumat o misiune publicistică de asemenea anduranţă. E adevărat că nici rubrica, numită Simulacrele normalităţii, nu era una restrictivă.
La drept vorbind, titularul ei avea, în privinţa temei, destul de multă libertate. Mai ales în context, care era, ştim bine, tulbure. Orice subiect (sau, în tot cazul, aproape orice subiect) se preta, în definitiv, unui comentariu în lumina acestei metafore. Simulacrele normalităţii. Şi probleme de strictă teorie, imune la contingent (cum ar fi aceea, sumbră, a inerentei perimări a cărţilor, făcând pandant cu salutara expresivitate involuntară), şi aşteptata schimbare de paradigmă (în special în poezie şi în special la nivel formal), şi deprinderile criticii de anţărţ (prea tributară ideii de autonomie a esteticului ori înşelătoarelor meandre psihanalitice), şi istoria literaturii ultimelor câteva secole (în parcurs de creastă, pornind de la poezia medievală laică, trecând prin Alecu Beldiman, Nicolae Dimachi sau, în Ardeal, Vasile Aron şi sfârşind, în acelaşi secol al nouăsprezecelea, cu Eminescu).
Aşadar, în anii nouăzeci, Eugen Negrici era o prezenţă constantă şi marcantă în presa culturală de la noi. Dar devenise el, astfel, un publicist?
Apariţia volumului Simulacrele normalităţii (cuprinzând o parte din articolele acelei perioade) poate conduce, dacă nu la un răspuns clar, măcar la câteva ipoteze clarificatoare.
De pildă, în ce priveşte raporturile lui Negrici cu publicistica. Adică, în primul rând, cu magistratura cronicii literare. Are, faţă de aceasta, o netă admiraţie (atunci când e p
