Intriga matrimonială” nu e doar titlul ultimului roman semnat Jeffrey Eugenides, ci şi denumirea unui seminar pe care protagonista romanului, Madeleine Hanna, îl frecventează în facultate, poate ultimul seminar old school, căci în 1980, noii zei ai teoriei literare sunt Derrida şi Roland Barthes, Kristeva şi Irigaray, şi nu bătrânul profesor K. McCall Saunders care, la cei optzeci de ani ai săi, este de părere că romanul ca gen literar şi-a atins apogeul odată cu intriga matrimonială (Austen, Eliot şi James) după care a intrat într-un declin din care nu şi-a revenit nici până azi. Nu ne este greu, aşadar, să ne dăm seama că ceea ce urmează va fi în egală măsură o versiune modernă a intrigii matrimoniale amintite – ca un fel de omagiu adus genului – şi în acelaşi timp o subminare a lui, o punere sub semnul întrebării a afirmaţiei profesorului cu rolul de a atrage atenţia că vremurile s-au schimbat şi că felul în care erau rezolvate cândva crizele (sentimentale) nu se mai aplică în prezent, nici în ficţiune şi nici în realitate.

Triunghiul amoros clasic (shakespearian) este reprezentat de Mitchell Grammaticus care este îndrăgostit de Madeleine care este îndrăgostită de Leonard Bankhead. Într-o lume în care deconstructivismul n-ar fi doar o teorie ci un mod de viaţă, iubirea lui Madeleine pentru Leonard ar fi considerată absurdă, căci Leonard, în pofida inteligenţei sale extraordinare şi chiar a unui fizic demn de invidiat, este din nefericire maniaco-depresiv, boală care se pune dea curmezişul posibilităţii unei relaţii fericite între cei doi. Dar viaţa e mai degrabă un roman victorian, pare să transmită Eugenides, unde personajele suferă fie din cauza deciziilor altora, fie din cauza deciziilor lor, fie pur şi simplu pentru că uneori şi suferinţa poate da un sens vieţii, sau cel puţin un sens acelei vieţi care urmează după necesara perioadă de suferinţă. @