Joia când aş fi putut fi aproape fericit
Mamei mele
Era ultima joi din lume
Când puteam sa fiu aproape fericit
Puteam s-o privesc
Puteam să-i vorbesc
Puteam să-i spun orice-mi trece prin minte
Puteam mai ales s-o ascult
Totdeauna avea ce să-mi spună
Cu sunete albastre de dincolo de ochi
I-am scris un poem
Nu cu rima împerecheată cum i-ar fi plăcut
Ci în vers alb
Mi-a spus că-i place
Chiar dacă nu rimează
I-a plăcut când am scris că nişte păsări
Vin în câte o dimineaţă şi ciugulesc fărâme din sufletele noastre
Ca pe boabe de rouă sau ca pe sticlă pisată
Dar este mai frumos când spun boabe de rouă
Decât când spun sticlă pisată…
Nu pot să-i mai citesc poemul ăsta …
Acum zei primitivi – un alt fel de păsari –
Îmi sfârtecă sufletul
Ca sticla pisată
Peste care un fachir palid tocmai călcând
Şi-a însângerat cuvântătoarele tălpi albăstrite de ceruri…
Îmi fac nodul la cravată…
Totdeauna o întrebam dacă noua cravată
Este cea asortată şi dacă nodul este bine făcut
Mă priveşte calm
Aşteptând să-i citesc un poem
Acesta este poemul:
Dar este mai frumos când spun boabe de rouă
Decât când spun sticlă pisată…
Execuţia unor dimineţi rebele
S-a zvonit
Prin bătăile în ţeava de calorifer
Montată în creierul fiecărui locuitor viu al acestei ţări
Că am fost desemnat
Ca suprafaţă utilă de zid vechi netencuit
Vezi doamne- monument istoric şi de arhitectură -
La care să fie executate cu mute rafale ca nişte virgule
Cele mai rebele dimineţi
De asta nici nu mai aştept dimineţile …
Legate la ochi
Cu sentinţa ştiută pe de rost
Pentr
