Biografia profesorului, cercetătorului şi istoricului de artă I. D. Ştefănescu (1886–1981) conţine o sumă importantă de necunoscute ce se cuvin a fi clarificate şi integrate, apoi, într-o carte privitoare la itinerariul spiritual al acestui autentic intelectual ce a parcurs aproape integral secolul trecut.

Discipol al marilor profesori Titu Maiorescu, Const. Dimitrescu-Iaşi, Dimitrie Onciul, N. Iorga, Ovid Densusianu, Mihail Dragomirescu, Const. Rădulescu- Motru, precum şi al altora, de la care a învăţat multă, foarte multă carte, I. D. Ştefănescu a manifestat un adevărat cult pentru valorile artistice şi estetice create de imaginaţia unui popor romanic aşa de izolat şi, evident, aşa de urgisit de marea istorie.

Încă din adolescenţă s-a aflat, permanent, în preajma lui Alexandru Vlahuţă, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, I. L. Caragiale, Nicolae Grigorescu, Paul Bujor, Spiru Haret şi a altora care i-au stimulat interesul şi pasiunea pentru grafică, pictură, sculptură şi arta iconografică, aşa de puţin cercetată la noi pe atunci.

Studiile în străinătate, călătoriile în întreaga Europă şi cercetarea marilor muzee, pinacoteci, biblioteci de specialitate şi expoziţii i-au accentuat spiritul investigativ, pasiunea pentru amănuntul revelator şi extraordinara curiozitate de a căuta, de a descoperi şi de a analiza, în acest sens, valenţele creatoare ale acestui neam.

Cărţile, articolele, studiile, recenziile şi notele pe care le-a publicat în presa din România şi din unele metropole europene demonstrează, fără echivoc, că ne aflăm în faţa unuia dintre cei mai însemnaţi istorici de artă, insuficient cunoscut.

Impresiile şi observaţiile sale despre fenomenul plastic au fost, adesea, consemnate în bogata şi interesanta corespondenţă pe care a purtat-o cu unii dintre cei mai cunoscuţi cărturari români şi străini.

Revelatoare, prin notele şi i