2008 a fost anul când toată Europa (şi nu numai) s-a crispat. De data asta nu era vorba de o criză a gazului rusesc, oprit după cum avea chef Kievul, ci de un război în toată regula. Micul stat Georgia, cu care avem uneori meciuri de calificare pe la câte un campionat de fotbal, situat pe cealaltă parte a Mării Negre faţă de litoralul românesc, a provocat Rusia la război.

Rezultatul nu putea fi decât unul singur în această confruntare à la David şi Goliat, care s-a şi întâmplat: armata rusă s-a oprit la doar câţiva kilometri de porţile capitalei Tbilisi. N-avea rost o demonstraţie de forţă pe teren. Un tur de forţă a făcut însă Nicolas Sarkozy, proaspăt-alesul preşedinte francez la vremea aceea, care a reuşit să-i determine pe ruşi să se retragă, punând capăt războiului. Doar Parisul şi Moscova or şti cum s-a putut face asta. Ruşii s-au ales cu două mici republici-satelit, Osetia şi Abhazia, un fel de surori ale Transnistriei, dar şi cu două nave de război de tip "Mistral", neechipate, achiziţionate fără crâcnire la preţul cerut de francezi. Aliaţii din NATO au protestat faţă de acest târg, dar Parisul a ţinut să-l ducă la capăt: cele două vapoare se află de anul trecut în mâinile ruşilor.

Intervenţia Franţei a fost posibilă din cauză că ea deţinea preşedinţia semestrială a UE în a doua jumătate a anului 2008. În instituţiile oficiale de la Bruxelles şi Strasbourg angajaţii au muncit atunci pe rupte ca să se menţină în ritmul impus de francezi, foarte susţinut în comparaţie cu predecesorii sloveni şi cu succesorii cehi la conducerea formală a Uniunii.

Încet, încet, francezii şi-au asumat rolul de lideri europeni, însă fără să lase să se întrevadă disensiunile apărute în relaţia cu Germania, celălalt pilon al Uniunii. Totuşi, între Paris şi Berlin este probabil cea mai strânsă legătură dintre oricare alte două capitale europene, chiar dacă