- Social - nr. 926 / 7 Ianuarie, 2012 Am crescut intr-un hotar de campie, pe malul unui parau strajuit de salcii. Paraul aduna apele de pe doua costise pe coamele carora se intindeau, si se mai afla si acum, paduri, dintre care una de peste 300 de hectare. Valea, cu pamant arator si cu fanete, era un adevarat rai al pasarilor. Vrabiile, sau pasarile stricatoare, cum li se mai spune si acum in partile, locului, erau prezente tot timpul anului si nimeni nu le ocrotea. Mai intai, pentru ca vara produceau pagube in lanurile de grau, mai ales daca in preajma acestora se gaseau boscheti sau palcuri de salcami. Apoi, iarna, spargeau acoperisurile din paie ale caselor si ale acareturilor, cautandu-si salasuri de noapte. In toiul iernii, apareau pitigoii, care spargeau cosnitele din curpen ale stupilor, ca sa ajunga la fagurii cu miere si la albinele amortite. Din acest motiv, oamenii isi imbracau cosnitele cu snopi facuti din papura, ori cu haine pe care nu le mai foloseau. Nu aveam decat 6 ani cand am inceput sa ies cu tata la aratura de primavara, ca sa merg inaintea vacilor, pentru ca, destul de tinere fiind, acestea se abateau mereu de la brazda. Inaintea si in urma plugului mergeau, pe brazde, "pasarile plugului”, care erau alaturi de noi cat tinea ziua de lucru. Deasupra noastra, in inaltul cerului, cantau niste pasarele, pe care abia le vedeai. Mai tarziu am aflat ca acestea se cheama ciocarlii. Tot cam la aceeasi inaltime se opreau si bateau din aripi ulii pasarilor, apoi se repezeau, ca niste sageti, in lanurile de grau sau in iarba, pentru a vana soareci sau pui de iepuri. Daca mergeam cu oile, gaseam cuiburi de pasari, construite din iarba uscata, prin desisul maracinilor, iar vara, pe vremea cositului, gaseam in iarba cuiburi ingropate pe jumatate in pamant, cu oua de diferite culori. Tata lasa, in jurul acestor cuiburi, palcuri de iarba, pentru ca pasarile sa-s