«Manuscrisele nu ard!», proclamă solemn Diavolul din «Maestrul şi Margareta», romanul lui Mihail Bulgakov. Nu, nu ard! Dispar pur şi simplu!

Pe vremea când lucram la „Viaţa studenţească" şi „Amfiteatru", printre colegii deja afirmaţi, veritabile vedete ale redacţiei, care-şi permiteau să-l tutuiască pe redactorul-şef, regretatul Niculae Stoian, se număra şi M. N. Rusu, critic şi istoric literar, responsabil cu paginile de cultură şi, prin asta, de junele debutante. După decembrie 1989, M. N. Rusu s-a stabilit în SUA, graţie întâmplării de a câştiga la „Loteria vizelor". Dacă memoria nu mă înşală, l-am reîntâlnit cu prilejul unei sindrofii organizate la New York în cinstea grupului de jurnalişti români (din care făceam parte), invitat într-o călătorie de documentare în America).

În România dinainte de Revoluţie, M. N. Rusu avea faima unui critic literar temut pentru tăioşenia judecăţilor sale. Făcea parte din gruparea Eugen Barbu şi, în consecinţă, se afla într-un război pe viaţă şi pe moarte cu mai toată scena literară a momentului.

Nu asta îl definea însă ca personalitate, ci altceva, mai deosebit, şi care-l făcea deseori ţinta glumelor din redacţie: Pasiunea pentru colectarea de documente de istorie literară de la scriitorii care avuseseră ghinionul să moară fără a-şi face ordine în manuscrise sau, mai precis, de la văduvele acestora, rămase de izbelişte după dispariţia soţilor care le întreţineau.

M. N. Rusu era un veritabil radar în ce priveşte disponibilitatea proaspăt îndoliatelor de a prăpădi ce le lăsaseră în urma lor bărbaţii mai mult sau mai puţin celebri. De cum dădea unul ortul popii, M. N. Rusu se şi înfăţişa la casa îndoliată şi, după ce-şi prezenta condoleanţele de rigoare, pornea la scotocirea sertarelor şi dulapurilor din casă. Colecţiona şi, evident, publica cam tot pe ce punea mâna: acte de identitate, chitanţe de la spălăto