Se apropie alegerile si spiritele in plan national si local incep sa se incalzeasca. "Ies ai nostri, ies ai lor? Cine are sanse, cine binemerita increderea Mariei-sale, electoratului de ambe sexe?"
Printre eternele meciuri de pe meleagurile transilvane se afla cel al apartenentei etnice a primarilor municipiilor, oraselor, comunelor de pe cuprinsul judetelor multietnice, precum si al presedintilor de consilii judetene, acesti viceregi ai provinciilor de pe cuprinsul patriei noastre romane. Este un meci care capata mereu, mai ales in asemenea perioade conotatii speciale. Mai ales ca de obicei in preajma lor se produc evenimente care inflameaza spiritele. Cum au fost de exemplu cele legate de nationala de hochei, tineret.
Vom incepe prin a afirma ca acest gen de abordare poate fi suspectata de o oarecare mentalitate tribalista, cumva anacronica, deoarece, in ultima instanta am avea nevoie de primari si presedinti de consilii buni si nu musai romani, maghiari, germani sau de alte nationalitati.
Pe de alta parte, nu e nimic condamnabil sau de sorginte neaparat nationalista ca o comunitate sa-si doreasca sa fie reprezentata de alesi din propriile randuri. De genul: "Sa fie din familia, de pe strada, din orasul meu, din sfera mea profesionala sau, de ce nu, sa fie vorbitor al aceleiasi limbi ca mine."
Cumva pe resortul simpatiilor de multe ori obscure care stau la baza nasterii suporterilor unor echipe sportive. Sistemul votului majoritar la aceasta conduce in chip aproape logic.
Nu e deci deloc obligatoriu sa fii sovin daca, maghiar fiind, iti doresti sa ai un primar maghiar sau daca esti roman, sa vrei sa ai un primar roman. Este firesc, mai ales daca alte calitati ale candidatilor nu te conving de contrariul. Si sunt situatii in care acest lucru se intampla.
Sa ne gandim la situatia lui Klaus Iohann
