Multă vreme, am trăit cu impresia că exista un singur Nelson, și anume amiralul englez care l-a bătut la Trafalgar pe Napoleon, unul dintre preferații mei din istorie, plătind cu propria viață una dintre cele mai mari victorii navale din toate timpurile. Apoi, ajungând ceva mai avansat în vârstă, am auzit de Nelson Mandela, omul care a răsturnat regimul de apartheid din Africa de Sud. Ambii Nelson de care știam au fost oameni respectați nu numai de țările lor, ci și de întreaga omenire, intrând în istoria universală încă din timpul vieții, cum este cazul primului președinte de culoare al Africii de Sud. Cum noi, românii, nu aveam cum să rămânem mai prejos la acest capitol, ne-am găsit și noi Nelsonul nostru.

E drept că omul nu a câștigat mari bătălii, iar singurul regim pe care l-a biruit o fi fost regimul de carceră, însă, din păcate pentru noi, dar mai ales pentru cei care îl promovează, este caracteristic pentru destui compatrioți de-ai noștri. În primul rând pentru editorii de televiziuni care au crezut că promovarea unui personaj rubicond, care dansează pe manele și aruncă cu banii, este o metodă bună de a crește puțin din audiența care tot pică, din motive lesne de înțeles. Iar mai apoi pentru telespectatorii care, uitându-se la clipurile cu Nelson nu mai știu cum de la Cluj, s-au trezit invidiindu-l pe cel care, aureolat de acuzații de trafic de droguri, își arăta crezul de viață pe internet. Și prin paginile ziarelor, care s-au tot înghesuit să îl proclame regele neîncoronat al Clujului sau cel mai tare interlop din Ardeal. Și ne mai mirăm că elevii de școală și chiar de liceu nu mai știu de Eminescu sau de Enescu, dar ne povestesc tot despre Moni și iri, sau despre Bercea și, iată, despre celălalt Mondial, Nelson. Ce mai, trăim în țara lui Nelson Mondialu'...