Sala Comedia. După ce a ars „TEATRUL CEL MARE”, Teatrul Naţional a funcţionat în această sală, construită de arhitectul Grigore Cerchez. Aici am văzut şi eu mari spectacole ale Naţionalului, mari actori, mari evenimente.

Aici au fost celebrele „O scrisoare pierdută” (I.L. Caragiale) şi „Revizorul” (Gogol) sau „Bădăranii” (Goldoni), spectacole care au năucit străinătatea în anii de început ai războiului rece. Aici au strălucit Florin Piersic în „Oameni şi şoareci” de Steinbeck, Ştefan Mihăilescu Brăila şi Aura Buzescu, Emil Botta şi Irina Răchiţeanu în „Năpasta” lui Caragiale. Aici au făcut mari spectacole Alexandru Finţi şi Sică Alexandrescu. Aici a fost George Calboreanu, acel Ştefan cel Mare pe care nu-l mai poate atinge nimeni. Lista e foarte lungă.

Dar am să scriu despre Ion Iancovescu, pe care nu l-am văzut niciodată jucând şi despre care am auzit şi-am tot auzit lucruri uluitoare. Primul lucru despre care ştiu că este legat de numele Ion Iancovescu era că îndrăgostit foarte tare de o doamnă a fugit după ea la Paris şi spectacolul la Bucureşti nu s-a putut juca. Doamne, dar ce mi-a mai plăcut istoria asta! Aveam 14 ani când am citit. Altădată, vizitând-o pe doamna Elvira Godeanu, am văzut un tablou frumos înrămat unde ea era cu Ion Iancovescu. Am întrebat-o cum era? Şi brusc doamna sexagenară a zâmbit ca o adolescentă.

Apoi am aflat de la Valerica Gorgialov că, spre bătrâneţe, Ion Iancovescu ar fi vrut să joace „Regele moare” de Eugen Ionesco. Ca a tradus-o şi a scris chiar caietele de regie, dar a aflat din târg că se repetă la Naţional fără el. Şi de inima rea, foarte repede s-a stins. Cel mai bun portret, ca să ne aducem aminte de ION IANCOVESCU este cel făcut de Nicolae Carandino.

Acest prinţ al boemei

Când se întâmplă să mă întrebe un actor tânăr despre „cum era Iancovescu” îmi vine greu să aflu un răspuns potrivit. Întâ