7 martie 1987

Mâine este ziua femeii. Moment potrivit pentru a fi repetată vechea teză a lui A.P., potrivit căreia femeia este sacrificiul lumii: „Niciodată nu am acceptat înjosirea femeii în poezie, doar pentru că ea nu l-a vrut de bărbat pe poet”, precizează A.P., care recită „Vioara din Cremona”, de Alexandru Andriţoiu. De pe coridor, se aud zgomotele unor tineri care vor să pătrundă în sală şi pe care dascălii nu-i lasă, pentru că încăperea e plină, iar întâlnirea a început de mult. A.P. le ia apărarea şi roagă să fie lăsaţi înăuntru. Pătrunde, astfel, colegul meu, Ştefan Costineanu. A.P. îi semnează un cec în alb, în faţa profesorilor, celei care-i aduce un bilet şi pe care o nominalizează, semn că o cunoaşte: Mulţumesc, Victoria.

În timp ce A.P. recită „În aşteptarea lui Moş Crăciun” şi „Totuşi iubirea”, tinerele folkiste Violeta Gândac şi Georgeta Cernat iau chitara şi cântă „Şi totuşi există iubire/ Şi totuşi există blestem,/ Dau lumii, dau lumii de ştire,/ Iubesc, am curaj şi mă tem.” Emoţionat să vadă că flacăra Cenaclului trăieşte, A.P. recită „Repetabila povară” şi spune: „Sunt emoţionat – deşi, de obicei, mă stăpânesc – să ştiu că m-am întâlnit, în această oră şi jumătate, cu oameni ai Liceului Central, pe care, acum 27 de ani, l-am absolvit şi eu şi în care se află, acum, Andrei, motivul pentru care m-am hotărât să mai exist, atunci când îmi puneam problema dacă să trăiesc sau să mor”.

Directoarea Smeu se ridică şi spune: „Un mare poet, un mare patriot, cu «P» mare, un mare actor – Adrian Păunescu, vă mulţumim!” A.P. recită „Locul meu”, toată lumea aplaudă îndelung. Profesoarele îl anunţă pe invitat că nu-l vor lăsa în pace, zilele viitoare, pentru că, pe 19 martie, trebuie să participe la sărbătorirea celor 136 de ani, pe care îi împlineşte şcoala, fostă de fete, căreia nu altul decât A.P. i-a dat caracterul mixt, acum aproape trei