De la breaking news la suferinţa anonimă. Drumul scurt între decenţă şi isterie trasat simplu de o doamnă doctor

Mai devreme sau mai tîrziu, toţi devenim pacienţi. Nu şi pacienţi-personaje, cum e cazul lui Mircea Lucescu. Pentru cei mai mulţi dintre noi, trecerea de la starea de sănătate (sau de boală ignorată) la aceea de atentsupravegheatmedical se petrece într-un anonimat ale cărui valori nu ştim să le apreciem. Celebritatea te condamnă însă la torturi suplimentare. Şi nu vă gîndiţi aici doar la ziarişti. Cîteodată asaltul cunoscuţilor, al apropiaţilor, al băgătorilor în seamă e mai greu de suportat decît cel al unor reporteri sîcîitori. Şi străini complet de fenomenul fotbal. Ştiaţi că pe patronul Şahtiorului îl cheamă Rinato Ahmetov?

Să remarcăm încă o dată oceanul de isterie şi de ipocrizie care a înconjurat accidentul marelui antrenor. Orice, numai discreţie nu! Subiectul era gras şi trebuia supt din el ca dintr-o nucă de cocos plină de suc. Totuşi, vineri seară pe la 6-7, Mircea Lucescu pierduse fotoliul de lider al breaking news-urilor în favoarea profului de sport de la Jean Monnet. Starea stabilă a pacientului de la Spitalul Municipal descuraja elanul funest-nefast al canalelor de ştiri. Coastele rupte ale lui nea Mircea deveniseră mai puţin interesante decît aventurile erotice ale playboy-ului de la liceul de fitze. Suferinţa pălea în faţa aventurilor de o noapte, două, trei dintre o minoră şi un major.

Tocmai pentru că părea din alt film, mi-a atras atenţia o declaraţie a doctoriţei Elena Copaciu, şefa secţiei de terapie intensivă a clinicii universitare. “Domnul Lucescu are un psihic extraordinar (ştiam!) şi traversează cu mare demnitate acest moment”. Oo! Demnitate, uite că mai există şi aşa ceva. Demnitate şi decenţă. Şi reţinere. Nu ştiu dacă Mircea Lucescu este neapărat un bun naţional, cum a decretat Gigi Becali, posibil, dar e