Că televiziunile româneşti au pierdut demult simţul conceptului de "breaking news" şi ne prezintă zi de zi şocuri clocite în redacţie, de tipul băsescianului "afară plouă", scrise cu majuscule pe fond galben, ne-am lămurit. E starea presei de azi, iar noi, "scribii", avem, la rându-ne, bubele noastre.
Premiera în cazul Mircea Lucescu este alta. Pentru prima oară, corifeii de serviciu din platouri şi reporterii marca "ce aţi simţit în acele momente" au avut şansa de a preaslăvi şi de a transmite non-ştiri îngrijorate despre un personaj care încă trăieşte. De obicei, în România asistăm la astfel de spectacole greţoase doar când o personalitate moare.
Am aflat astfel că reputatul antrenor de fotbal, ale cărui calităţi de tehnician sunt incontestabile, a fost până acum subevaluat: el nu este doar "un monument al fotbalului românesc", ci o comoară a culturii şi societăţii româneşti, un model pentru oricine are pretenţia că e român, ba chiar om.
Nu ştim cum am trăit până acum fără să tindem, ca rasă umană, către gena Lucescu, însă am aflat în acest weekend că, la un pas fiind de a-l pierde într-un stupid accident de circulaţie, era să ne ratăm ca naţie.
Un întreg mecanism de PR şi de strâns capital de imagine s-a declanşat penibil în jurul unui om care, într-adevăr, nu poate fi acuzat de nimic, decât că este un şofer nepriceput şi poate un pic cam tupeist. "Un filozof al volanului", cum l-a numit fostul său patron, George Copos.
Prin lumina reflectoarelor de televiziune de la poarta Spitalului Universitar au început să curgă personajele din fotbal, venite să se intereseze, la marginea patului de spital, dacă "Il Luce" se simte bine. Uman, frumos, şi totuşi atât de ipocrit. Oare un om cu patru coaste rupte simte nevoia de aşa ceva?
Medicii care l-au tratat nu s-au lăsat mai prejos şi au intrat în joc. Ai fi zis că asistăm cel puţin la o se
