Foto: unknown Bucureştiul se vede tot mai puţin de la Beijing. Şi asta numai din cauza incoerenţelor politice şi diplomatice cu care decidenţii României au umplut agendele bilateral româno-chineze. Aş putea spune chiar că România a jucat la mai multe capete, bezmetic uneori, uitând total de cel mai important capăt al lumii, Asia, şi în special China. Că un an nu am avut ambasador la Beijing, asta nu mai miră pe nimeni. Situaţie similară, de ani în şir, având în Japonia şi Coreea de Sud, ca să amintesc doar ţări de primă mână.
România a început anul 2011 printr-o declaraţie halucinantă a preşedintelui român la adresa Chinei, pentru ca pe final de an să se repoziţioneze, să considere China un important partener. Balansul preşedintelui pe marginea declaraţiilor prăpăstioase nu reprezintă o surpriză. Însă pentru meticulozitatea, atenţia asiatică în alegerea cuvintelor, aceasta reprezintă un argument pentru a se concentra în alte direcţii.
Vizita tardivă a premierului român, în luna august, nu a reuşit să producă o schimbare esenţială în relaţia cu China. Întrevederile cu preşedintele Hu Jintao şi premierul Wen Jiabao au reprezentat doar câteva clipe de glorie ale premierului Emil Boc, urmate de acelaşi stil debusolant românesc.
La patru luni de la vizita semioficială guvernamentală românească în China, nu a fost semnat nici un contract bilateral, fiind doar înteţite vizitele cu titlu economic. Atât premierul Boc, cât şi ministrul Economiei, Ion Ariton, au fost însoţiţi în China de firme de familie, multe cu un număr de angajaţi egal cu numărul de portari ai oricărui partener chinez invitat la discuţii. La rândul lor, dialogurile la nivel ministerial, cu directorii societăţilor româneşti de stat, nu au fost derulate sub alte auspicii. Pentru că şi oamenii de afaceri, cât şi directorii de stat au venit în China la cumpărături şi cu o jenantă atit