Vasile Alecsandri a fost puternic im­pli­cat în istoria timpului său, un pa­şoptist român de prim rang şi în ace­laşi timp un spirit european autentic. A călătorit foarte mult, a iubit foarte mult şi, graţie talentului său, a transpus impresiile, memoriile, jur­na­lele sale în literatură. Alături de po­e­zie şi teatru, opera sa inserează proza me­mo­ri­a­listică, promovând, prin­tre novatori, autobiografia literară.

"Alecsandri cultivă o boemă confortabilă, de om bogat, fără obligaţii, ducând o existenţă tacticoasă, presărată cu blânde dureri şi iubiri nedramatice." Scrie George Călinescu în "Istoria..." sa. E drept că "Bardul de la Mirceşti" şi-a permis o viaţă plină de voluptăţi ale cunoaşterii, fiind din neam de boieri, lipsit de griji materiale, dar orientându-şi desti­nul către cauze demne de rangul său. Cu câtă forţă şi sinceritate a iubit femeile care i-au marcat existenţa a putut mă­su­ra doar el însuşi, cert este că o parte dintre poveştile sale de dragoste au rezistat timpului, adăpostite în scris.

A cunoscut-o pe sora poetului Cos­tache Negri, Elena, de care a fost în­drăgostit şi căreia i-a dedicat poezii ro­man­tice, sfâşietoare, paroxistice. Elena Negri era bolnavă de tuberculoză şi a murit în 1847, pe un v­a­por cu destinaţia Cons­tan­tinopole. Era în­so­ţită de Vasile Alecsandri, Cos­ta­che Negri şi Mihail Kogălniceanu. "Tu care eşti pierdută în neagra ve­ci­nicie,/ Stea dulce şi iubită a su­fle­tului meu/ Şi care-odi­ni­oară, luceai atât de vie/ Pe când eram în lume, tu singură şi eu!" sunt versuri scrise de Alecsandri în amintirea Elenei. Acest poem, inti­tulat "Steluţa", a devenit o romanţă foarte cunoscută în acele tim­puri. Povestea de dragoste dintre cei doi s-a cristalizat în proza confesivă, intitulată "Jurnal de călătorie în Italia". În vara anului în care s-a stins Ele­na Negri, Vasile Alecsandri a fost pen­tru recuparare la b