Henry s-a întors la Arsenal. Nimic nu pare mai normal la acest început de an.
Imaginea lui Thierry Henry, cu fularul lui Arsenal la gît, cu Arsene Wenger alături şi cu lacrima în colţul ochiului este suficientă. Din acest moment, chiar nu mai are nici o importanţă dacă Henry joacă sau nu joacă, dă sau nu dă gol.
Întoarcerile au rostul lor, chiar dacă par numai simbolice. Din zîmbetul impresionant al francezului reiese că s-a întors acasă şi că acasă e cald. “Nu mai sînt invincibil”, spune Henry, ajuns la 34 de ani şi împrumutat la dragostea vieţii sale de la New York Red Bulls. Avertizarea că nu mai îmbracă, de o vreme, mantia de supererou a venit ca o umbră de teamă, ca o scuză în faţa unei eventuale mari dezamăgiri. Uneori însă, lumea nu are atîta nevoie de eroi, e sătulă de ei, de zîmbetele lor superioare sau de modestiile lor ostentative. Uneori, lumea are nevoie de amintiri frumoase, de închideri rotunde, de ocazii de a-şi lua “La revedere” într-o manieră fericită, într-o manieră demnă.
De pe bancă, Wenger cu engleza lui fascinanto-franţuzită, îl vede nici mai mult, nici mai puţin decît ca pe o achiziţie. Achiziţia aceea lipsită de egoism. Îi trebuia Thierry Henry lui Arsene şi lui Arsenal? Cu siguranţă nu. Ba chiar e o bătaie de cap suplimentară – fă-i loc în echipă, păstrează echilibrul, păstrează-ţi capul pe umeri, păstrează-ţi luciditatea! Dar fondul de credit Wenger este nelimitat pentru personajul şi fotbalistul Henry. Se vor aranja lucrurile în astea două luni, cît va juca Henry din nou pentru Arsenal, după cum se vor aranja şi după ce atacantul va pleca.
”Nu mai am 25 de ani”, spune Thierry Henry. “Nu mai pot lua mingea de la mijlocul terenului, nu mai pot dribla cinci sau saşe adversari, ca să marchez”, spune Thierry Henry. Vorbe de prisos, strategii defensive inutile. Orice ar face de-acum încolo, Henry nu mai are nici o şansă
