Oamenii visează. Colorat, necolorat… Mi s-au povestit vise, am citit despre vise, am ascultat cîntece atît de asemănătoare cu visele… Vise sau visuri? Vise îmi place mai mult cum sună. Rimează cu se îndrăgostise, caise şi Ulise. Visuri rimează cu lipsuri, cipsuri şi abisuri. Aşa că voi scrie despre vise.
Dintotdeauna am avut vise care se repetă. Vise-model şi vise-cópii, nu identice, adăugîndu-li-se de fiecare dată cîte o fundă, cîte o buclă. Dar le recunosc. Şi mă întreb ce fantasme, ce mlaştini sînt acestea, ce e al meu şi ce vine de departe, din locuri şi timpuri care nu sînt ale mele? Sînt imagini obsedante pe care nu le recunosc, oraşe în care nu am fost niciodată, sentimente pe care nu le-am încercat. Şi gîndindu-mă la ele, la lumile străine, am ajuns la concluzia, tulburătoare, care mă scuteşte de complicaţii psihanalitice inutile şi de introspecţii plictisitoare, că visele acestea sînt de împrumut.
Mi le imaginez ca pe nişte baloane cu amintiri, imponderabile şi insesizabile, inofensive în timpul nostru de veghe, ocupînd aerul dintre minţile noastre. Amintirile apăsătoare ale unui om ce a trăit cu zeci sau sute de ani în urmă, chinuindu-l şi marcîndu-l pe vecie. Omul s-a stins, dar ele sînt prea puternice ca să moară. Nu mai au stăpîn şi plutesc, neliniştite precum fantomele, în căutarea unei minţi-mamă-adoptivă, care să le atragă şi să le adape cu propriile angoase şi reziduuri.
Aşa m-am trezit eu, iată, ca fiind gazdă cuminte a visului oraşului cu străzi în pantă. Îi cunosc pieţele, caldarîmul rece şi umbrele lăsate de turlele bisericilor. Într-o vreme, m-am încăpăţînat să-l găsesc pe harta lumii. Nu era printre oraşele în care am fost şi totuşi îl ştiam aşa de bine… Întotdeauna mă rătăcesc în el, în oraşul meu necunoscut, căutînd prin el locuri reale sau alergînd spre întîlniri, sun la telefon pe cineva care să mă ghideze pe străzile lu
