Pe la începutul lui 2001, aflat cu treburi la un minister, am constatat că, peste noapte, birourile care-mi erau relativ cunoscute fuseseră invadate de figuri noi. Dintre vechii funcţionari, supravieţuise doar unul. Bonom, competent, bun observator al vieţii, îmi făcea plăcere să-l ascult digresând despre mărimile zilei.

Privind în jur, la noii lui colegi care-şi făceau de lucru prin birou, l-am întrebat cu glas scăzut: "Şi ăştia, oamenii aduşi de pesedişti, cum sunt?" Mi-a răspuns scurt: "La fel de incompetenţi ca ăilalţi. Doar că sunt mult mai răi ca oameni." Mi-am adus aminte de această măruntă întâmplare zilele trecute, când am răspuns întrebărilor unei june reporteriţe de televiziune. Întrebarea-pivot era cum am perceput eu anul 2011.

În linii mari, am dat cam următorul răspuns: a fost un an la fel de bun şi la fel de prost ca mulţi alţii. Cu destule necazuri, dar şi cu câteva realizări. Cu infinite enervări, dar şi cu bucuria că, dacă te strădui să obţii rezultate, ele vor veni, în ciuda tuturor adversităţilor. Am brodat pe această temă, dar nu m-am abţinut să nu subliniez că în 2011 am întâlnit, mai mult ca în alţi ani, oameni răi. Oameni înrăiţi. Oameni la care minciuna sfruntată, dispreţul făţiş, ura faţă de adversarii de idei au atins apogeul. România lui 2011 a marcat, din punctul meu de vedere, triumful neruşinării şi al călcării în picioare a tuturor regulilor de bun-simţ.

Centrul nemerniciei a continuat să se afle în televiziuni. Deşi oameni tineri, majoritatea dintre ei, sunt deja îmbătrâniţi în rele. Agresivi, aroganţi şi nesimţiţi, par nişte carnasiere veşnic înfometate — cu toate că au conturile bancare bine burduşite cu bani câştigaţi din diseminarea tensiunii absurde, din crearea derizoriilor "bombe" de presă, care suscită dubii privind sănătatea lor mintală. În realitate, sunt foarte sănătoşi. Fiţi siguri că ştiu cu precizie la ce