În acest weekend, Paolo Di Canio şi Magera s-au calificat în turul următor al Cupei Angliei, după ce au eliminat-o pe Wigan.
Diferenţa de patru eşaloane dintre cele două combatante nu s-a reflectat şi pe gazon, unde gazdele au revenit de la 0-1 şi au cîştigat, spre deliciul celor 15.000 de oameni din tribune.
Astfel, Swindon a intrat în galeria selectă a aşa-zişilor "giant-killers", echipe dintr-un nivel net inferior, care izbutesc o victorie de răsunet în faţa grupărilor din ligile de elită.
Torentul viu
Cu o scurtă buclă în timp, te trezeşti în 1972. Eşti în Anglia, la şase ani după ce Hurst, Charlton şi Moore cîştigaseră Cupa Mondială. Un stadion tipic britanic, cu tribune de lemn, burduşit pînă la refuz cu oameni curioşi, aşteaptă fluierul de start al meciului Hereford - Newcastle.
De ce acest entuziasm? De ce atîta lume? De ce...? Îţi pui zeci de întrebări, în timp ce încerci să îţi faci loc prin mulţimea zgomotoasă. Repeţi toate aceste necunoscute cu voce tare, poate-poate te aude Kenny, un puşti înfofolit pînă în gît, purtînd o căciuliţă alb cu negru.
Pistruiaţii
"Chiar nu ştii?", îţi răspunde roşcovanul. "Băieţii au făcut egal pe St. James', au dat gol în secunda 17 şi apoi au egalat la doi! De 25 de ani nu s-a mai întîmplat ca o echipă din afara Football League să fie atît de aproape să elimine una din Premiership!"
"Shut up, puştiule!", spune, circumspect, un alt tînăr. "MacDonald, de la Newcastle, a spus că ne dă 10, ca să bată recordul de goluri. Am venit să vedem show, nu avem şanse..."
Un David cu crampoane
Şi începe! Grecii au inventat luptele în cuşcă, iar englezii cele în noroi. Lupta bărbătească îi încîntă la maximum pe spectatori. Timpul trece, nimeni nu marchează. "Ştiam că MacDonald nu dă gol azi", spune Kenny. "Pînă la urmă, noi suntem tauri, ei doar coţofene!"
Linişte.
