Pregătirile pentru alegerile locale din acest an, şi mă refer la început în special la cazul Bucureştiului, par să aşeze terenul pentru o parodie de zile mari.

La prima vedere, numele celor care şi-au anunţat deja candidaturile, dar şi a potenţialilor competitori dau impresia că întâiul oraş al ţării este sortit să treacă printr-o experienţă similară primelor seturi de alegeri libere post-decembriste, când cele mai bizare formaţiuni şi cei mai plecaţi de-acasă cetăţeni au intrat în hora electorală, abuzând astfel de natura „democratică" a acesteia.

După patru ani de mandat, Sorin Oprescu a confirmat cu vârf şi îndesat impresia pe care cei mai mulţi dintre bucureştenii care au ieşit la urne au preferat nu doar să o ignore sau penalizeze, ci chiar să o premieze cu funcţia supremă la primăria generală, anume că omul nu are nici un proiect, că a ieşit în spaţiul public ca pe bulevard, că nu are de gând să-şi rupă gâtul îmbunătăţind viaţa comunităţii pe care ştie atât de bine cum şi că a păcălit-o şi că, în afară de verbul populist şi, adesea, de cartier, nu are nici un sens să investeşti intelectual în această poziţie.

În aceşti patru ani, doctorul Oprescu a mai confirmat şi faptul că nu are sens să mergi mai departe de gargară cu independenţa politică, în condiţiile în care pe piaţă există deja o opoziţie -PNL, PC, PSD - emasculată - în general, lipsită de lideri - în particular, şi, ca atare, disperată sa-şi îngroaşe vocea cu unul care cunoaşte doar ce timbru să folosească pentru a seduce măcar jumătate din electoratul încă isuficient de dezamăgit încât să mai meargă într-o duminică la vot.

Iar Sorin Oprescu a anunţat că-şi mai încearcă o dată norocul.

Însă oricât de caricatural este, până la urmă, profilul edilului general în exerciţiu, acesta pare premium pe lângă halucinantul personaj Irinel Columbeanu care, între două scandaluri cu fo