20 ale lunii. Zi fericită de salariu, zi tristă de chirie. Lună de lună. Câţiva ani la rând. Saturaţie maximă. Caut o alternativă. Altceva... Şi apare. Întâi ca o idee. Ca în cele din urmă să prindă contur şi înţeles. Programul Prima casă. Da, prima mea casuţă.
Încep să studiez subiectul. Să-mi pun tot felul de întrebări. Să-mi formez propriile mele idei. Să primesc tot felul de răspunsuri. De la persoane mai mult sau mai puţin avizate.
Cu banca nu este aşa dificil, precum pare. Dacă eşti salariat. Măcar de 6 luni. Duci o adeverinţă de salariu. Şi îţi dau verde la credit. Mai mic sau mai mare. După buget. Bugetul tău.
Când am primit răspunsul favorabil de la bancă, am respirat uşurată. Până a doua zi. Când a început calvarul căutării căsuţei mele. Ziare. Telefoane. Internet. Întâlniri. Vizionări. Încep să te sune şi agenţii. Dezamăgiri. Iar telefoane. Iar ziare. Alte vizionări. Întâmplări derutante. Unii vând deşi nu au succesiunea făcută. Alţii nu au cadastru şi intabularea scoase. Dar dacă le dai tu banii, ei le fac şi te şi răsplătesc făcându-ţi o reducere de câteva mii de euro. Cel puţin verbal. În realitate, nu ştiu. Nu m-am împrietenit cu ei.
O altă dată am cunoscut o doamnă care iniţial era agent imobiliar şi îmi prezenta un apartament. Pentru ca altă dată, aceeaşi doamnă să fie taman proprietăreasa în carne şi oase care vindea acelaşi apartament. Am ajuns în această încurcătură printr-o altă agenţie imobiliară. Fix la aceeaşi adresă. Să mai adaug că nici măcar nu mă mai cunoaştea. Deşi încercasem să fac un exerciţiu de memorie cu ea: „Mă confundaţi, zău! Eu nu vă cunosc.”, spunea ea. ...Nu mă mai ştia. Era amnezică de-a binelea.
Agenţii imobiliari vor să vândă cât mai repede. Şi cât mai scump. Deoarece cu cât preţul este mai mare şi comisionul lor creşte exponenţial. Unii vor să te convingă să investeşti în apartamente noi.
