De multă vreme vroiam să semnalez o măgărie, şi nu orice măgărie, ci una groasă, marinărească. De mai bine de zece ani, la Brasov se întâmpla o minune. Se întâmpla, pentru că s-a cam terminat. De vreo zece ani, un Teatru Muzical de toată jena şi jalea, de la care nimeni nu mai aştepta nimic, s-a transformat, precum calul lui Făt Frumos, intr-o Opera de toată lauda. În câţiva ani de la metamorfoză, numarul de locuri al sălii a devenit treptat insuficient, ajungând la situţia recentă, când toate spectacolele se ţineau cu casa închisă. Care erau ingredientele acestui succes neaşteptat? Un repertoriu echilibrat, o regie fastuasă dar rezonabilă, un cor excelent, voci tinere superbe şi, nu în ultimul rând, un marketing inteligent. Cine este magicianul acestui fenomen cultural de excepţie? Este maestrul Cristian Mihăilescu. Pâna prin primăvară, totul curgea lin, cu spectacole de la care spectatorii ieşeau cu aceea lumina in priviri pe care o aprind marile reprezentaţii. Prin Mai insă, la o reprezentaţie cu Carmen ( un debut strălucitor al lui Carmen Topciu in rolul principal), în una dintre pauze, maestrul Mihăilescu (inflaţie de celebrităţi culturale cu acest nume) ne-a cerut cordial părerea despre ce vedeam şi auzeam. Nu era o excepţie. Pentru domnul Mihăilescu era un lucru obişnuit să-și petreacă pauzele dintre acte printre spectatori şi se întelege sentimentul cu care rămânea spectatorul de rând după o conversaţie cu domnia sa. Eram deopotrivă flataţi si măguliţi de neaşteptata curtoazie cu care ne onora. Atunci in Mai însă, maestrul ne-a cominicat trist că prezenţa domniei sale la conducerea Operei se apropia de sfârşit, că un personaj cu cea mai mare putere de decizie din oraş, se exprimase că da, știe el ce se intâmplă la operă. Era vorba de primarul George Scripcaru, om cu o extraordinară performanţă intelectuală, aceea de a fi obţinut atât diploma de Bacalaure