Anul 2012 a început ca un nou an de criză, după alţi vreo trei. Abrutizat şi apatic de lipsuri, cu faţa la vânt şi cam degerat, cetăţeanul român priveşte aproape impasibil vânzoleala televiziunilor care anunţă noi nereguli în funcţionarea statului, comentarii sceptice ale unor oficiali străini cu privire la funcţionarea statului român, imixtiunile şefului statului în treaba diverselor ministere şi, mai ales, în treaba premierului, trivialitatea şi lipsa de inteligenţă politică a poziţiei, socotind, tot mai mult, că, de fapt, pur şi simplu soluţii mai bune nu există.

Confuzia creşte şi mai mult atunci când vine vorba despre criza europeană şi globală care face ca austeritatea radicală impusă României prin politicienii noştri - instrumente docile, rapace şi aparent incapabile de o gândire altruistă - să apară ca benefică, favorabilă navigării româneşti printre gheţarii acestei noi glaciaţii. F.M.I. laudă înţelepciunea preventivă a implementărilor solicitate de Jeffrey Franks, fără a spune că tăierile puteau fi operate şi din altă parte ca să se ajungă la acelaşi rezultat. Totodată, mort de foame şi călcându-se în picioare pe la cozi de pomeni electorale, sau strivindu-se în preajma butoaielor de Bobotează în speranţa că rezolvările din imanent vor veni pe aripi de transcendent, acelaşi cetăţean român umflă pieptul cu prematură mândrie numai pentru că aude cum Grecia s-a scufundat, Italia se scufundă, iar Ungaria abia dacă îşi mai poate ţine respiraţia sub apă.

Această minus-înaintare, cum s-ar putea numi statul pe loc în timp ce alţii rămân în urmă, pare să fie semnul sub care anul nou debutează. Nu că nu ar fi şi semne bune. Cea mai neaşteptată, după toată vânzoleala antiromânească şi rasistă din presa occidentală, a fost, poate, decizia Italiei de a-i primi pe români la muncă fără oprelişti. Desigur, acest lucru survine într-un moment în care berluscon