Nu-mi doresc (și nu doresc nimănui) ca în acele minute care pot fi decisive pentru salvarea unei vieți să privesc telefonul și să mă întreb ”oare pe cine să sun acum?”. Ori ”cu cine mă trezesc la ușă dacă sun la Urgențe?”. În acele minute în care nu ai vreme să cauți referințe, să dai telefoane, să te informezi despre cei pe mâna cărora te lași. În mâinile cui îți dai sănătatea ta ori a apropiaților tăi.

La o adică aș putea înțelege o concurență comercială (cât de sinistru sună, în condițiile în care concurența reală ar trebui să se raporteze la salvarea de vieți, nu la profit) în domeniul urgențelor medicale într-un singur context. Cel în care Sistemul actual de urgențe medicale ar fi unul supra-performant, cu tendințe de depreciere cauzate tocmai de un anumit maxim atins (condiții în care un sistem paralel privat ar trebui să se raporteze la acesta, oferind servicii cel puțin la aceeași calitate și punând presiune pe serviciul public să-și mențină calitatea ridicată a serviciilor).

Dar, la ora actuală, Urgențele medicale funcționează la minimul necesităților, raportându-se de cele mai multe ori strict la cazurile de viață și de moarte. Am avut ocazia unui coșmar trăit ”pe viu” într-o situație, în aparență, mai puțin presantă: un picior scrântit/rupt (în momentul apelării la ”urgență” neștiind care e exact cauza durerii). Din momentul apelului telefonic până la sosirea echipajului de pe ambulanță, efectuarea unei radiografii, punerea unui prim diagnostic (la spital) și administrarea primului tratament (calmant) au trecut aproape 4 (patru) ore (un amănunt ”de culoare”: în spital nu exista un calmant pentru durere, a fost adus cu taxi-ul de la o farmacie non-stop din oraș). Distanța până la spitalul în cauză (spital județean) era de cel mult doi kilometri. Cu mențiunea că ambulanța a venit pentru că era vorba de picior (în cazul unei mâini rupte îți răm